Am bătut la poarta timpui, într-o zi de vară. Un dor de iertare m-a făcut să aştept la răscruce de vânturi. Am pătruns în lumină consternat. O clipire, un scâncet şi-atât!

   Apoi, pentru un timp, legat de pământ, am început să plâng... Mă durea pironirea, simţeam lanţurile cum se strâng în jurul meu, tot mai mult. Visam un zbor al salvării, mângâiam văzduhul cu aripile credinţei, aşteptând un semn... Un timp indefinit, un timp al modelării, apoi, revelaţia...

   Într-un amurg tomnatic, printre ploi reci şi vârtejuri de frunze, mă desprind de pământ. Ca un acord, ca un cântec de liră, pătrund în eter, dezbrăcat de materia greoaie, ce m-a ţinut prizonier, fără voie. Am îmbrăţişat cerul cu toata fiinţa... Ce bine e să fii din nou acasă!

    Privesc în oglinda timpului şi înţeleg că popasul meu pe pământ nu a fost o întamplare, a fost o condiţie ca, prin renunţare şi recunoaştere, să ating perfecţiunea cândva pierdută. Nu mai e scâncet, nu mai sunt lacrimi, ci doar o stare de bine.

   Percep plinătatea sfinţeniei cum mă inundă într-un mod constant, ascendent, mai mult, mai mult, până când simt, că nu mai sunt eu, cel de ieri. Proşternat la picioarele infinitului, înfiorat de mângâierile siderale, înfăşurat în mantii de curcubeu, strigătul meu se sparge în mii de ecouri: Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!...

31/12/2012-Lucica Boltasu, Barcelona