"Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos!" Această exclamaţie a lui Pavel are, în esenţă, aceeaşi semnificaţie ca şi cuvintele sale din  Galateni 2.20 pe care le-am luat ca motto al studiului nostru: "Şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine." Am văzut cât de des se repetă cuvântul "eu" pe tot cuprinsul capitolului 7 din Romani, culminând cu strigătul de agonie: "O, nenorocitul de mine!" Apoi urmează strigătul de eliberare: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu... Isus Cristos!" Este clar că descoperirea pe care a făcut-o Pavel este următoarea: viaţa pe care o trăim este însăşi viaţa lui Cristos. Noi considerăm viaţa creştină ca fiind "o viaţă schimbată", dar nu este aşa. Ceea ce ne oferă Dumnezeu este "o altă viaţă", "o viaţă care a înlocuit-o pe alta" şi Cristos este Înlocuitorul din interiorul nostru. "Şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine." Această viaţă nu este ceva ce noi înşine trebuie să producem, ci este însăşi viaţa lui Cristos reprodusă în noi.

   Câţi creştini cred că "reproducerea" în acest sens, ca fiind ceva mai mult decât regenerarea? Regenerarea înseamnă sădirea în noi a vieţii lui Cristos, de către Duhul Sfânt, cu ocazia naşterii din nou. "Reproducerea" merge şi mai departe; ea înseamnă creşterea şi manifestarea progresivă în noi a acelei noi vieţi, până când chipul lui Cristos începe să fie reprodus în vieţile noastre. Aceasta este ceea ce vrea să spună Pavel când le vorbeşte galatenilor despre "durerile naşterii" pe care le simţea pentru ei, până ce Cristos urma să ia chip în ei (Galateni 4.19).

   Daţi-mi voie să vă ilustrez lucrul acesta printr-o întâmplare. Mă aflam odată în America, în casa unei familii creştine. La puţin timp după sosirea mea, soţii mi-au cerut să mă rog pentru ei. I-am întrebat care este problema. "O, domnule Nee, în ultima vreme nu am avut o umblare bună" mi-au mărturisit ei. "Suntem atât de uşor iritaţi de copii; în ultimile săptămâni, amândoi ne-am ieşit din fire de mai multe ori pe zi. Ne dăm seama că prin aceasta Îl necinstim pe Domnul. Vreţi să vă rugaţi ca El să ne dea răbdare?" - "Nu pot face aşa ceva", am răspuns eu. "Ce vreţi să spuneţi?" m-au întrebat ei. "Vreau să spun" - a fost replica mea - "că un lucru este cât se poate de sigur, şi anume că Dumnezeu nu vă va asculta rugăciunea."  După această afirmaţie oamenii, plini de uimire, m-au întrebat: "Vreţi sî spuneţi că am mers atât de departe, încât Dumnezeu nu mai vrea să asculte când Îl rugăm să ne facă răbdători?" "Nu, nu vreau să spuna aceasta, dar aş vrea să întreb dacă voi v-aţi mai rugat pentru lucrul acesta. V-aţi rugat. V-a răspuns Dumnezeu? Nu. Şi ştiţi de ce nu v-a răspuns? Pentru că nu aveţi nevoie de răbdare!" Atunci ochii soţiei au scos scântei: "Ce vreţi să spuneţi?" a izbucnit ea. "N-avem nevoie de răbdare când noi ne ieşim din fire de dimineaţa până seara? E absurd! Ce vreţi să spuneţi de fapt?" Atunci i-am răspuns cu calm: "Nu de răbdare aveţi voi nevoie, ci de Cristos."

   Şi acesta este adevărul. Dumnezeu nu-mi va da umilinţă, răbdare, sfinţenie sau dragoste ca daruri separate ale harului Său. El nu este un distribuitor cu amănuntul, împărţindu-ne harul Său în pacheţele, măsurându-i o cantitate de răbdare celui nerăbdător, puţină dragoste celui care nu poate iubi, o măsură de umilinţă unuoi om mândru, în cantităţi pe care să le luăm şi să le folosim apoi ca pe un fel de capital. El ne-a dat un singur dar, care să ne satisfacă toate nevoile: pe Fiul Său Isus Cristos. Şi pe măsură ce privesc la El şi Îl las să-Şi trăiască viaţa Lui în mine, El va fi umil, răbdător, iubitor - în locul meu. Aduceţi-vă aminte de cuvântul din prima epistolă a lui Ioan; "Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5.11-12). Viaţa lui Dumnezeu nu ne este dată ca un element separat, ci ne este oferită în Fiul . Ea este "viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru" (Romani 6.23). Relaţia noastră cu Fiul este relaţia noastră cu viaţa.

   Este un lucru binecuvântat să descoperi deosebirea dintre calităţile creştine şi Cristos, dintre dragoste şi Cristos. Aduceţi-vă aminte din nou ce ni se spune în 1 Corinteni 1.30: "Cristos Isus ... a fost făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare." Concepţia comună despre sfinţenie este că fiecare aspect al vieţii ar trebui să fie sfânt; dar aceasta nu este sfinţenie, ci roada sfinţeniei. Sfinţenia este Cristos Isus. Isus Cristos a fost făcut sfinţenie pentru noi. Puteţi adăuga orice altceva: dragoste, umilinţă, putere, stăpânire de sine. Astăzi avem nevoie de răbdare. El este răbdarea mea! Mâine poate voi avea nevoie de puritate: El este puritatea mea! El este răspunsul la fiecare nevoie. De aceea Pavel vorbeşte despre "roada Duhului" la singular (Galateni 5.22), şi nu despre "roade" ca elemente separate. Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt, şi, când este nevoie de dragoste, roada Duhului este dragoste; când este nevoie de bucurie, roada Duhului este bucurie. Întotdeuna este aşa. Nu contează care este lipsa ta personală sau dacă ai o sută şi una de probleme diferite. Dumnezeu are întotdeauna un singur răspuns, şi acela este suficient: pe Fiul Său Isus Cristos. El este răspunsul la fiecare nevoie omenească.

   Cum putem să cunoaştem mai mult din Cristos în felul acesta? Numai pe calea conştientizării din ce în ce mai acute a nevoii noastre. Unora le este frică să descopere lipsuri în ei înşişi şi din această cauză nu cresc niciodată. Creşterea în har este singurul sens în care putem creşte, iar prin har înţelegem - aşa cum am mai spus-o - că Dumnezeu face ceva pentru noi. Noi toţi avem acelaşi Cristos care locuieşte în lăuntrul nostru, dar descoperirea unei nevoi ne va conduce în mod spontan la a ne încrede în El, pentru ca El să-Şi trăiască viaţa în noi în acel domeniu. A avea o capacitate mai mare înseamnă a ne bucura mai mult de resursele lui Dumnezeu. O nouă renunţare, o încredere proaspătă în Cristos - şi o altă porţiune de teren este cucerită. "Cristos, viaţa mea" - este secretul extinderii.

   Am vorbit despre a încerca şi a te încrede, precum şi despre diferenţa dintre acestea două. Credeţi-mă, este diferenţa dintre cer şi iad. Nu este doar un simplu subiect despre care ne place să discutăm, ci pura realitate. "Doamne, nu pot să fac aceasta, prin urmare nu voi mai încerca." Acesta este punctul în care cei mai mulţi dintre noi eşeuează. "Doamne, eu nu pot; de aceea nu mai încer; de acum înainte mă încred înTine pentru aceasta." Refuzăm să acţionăm; depindem de El, ca El să împlinească acel lucru şi apoi intrăm deplin şi cu bucurie în acţiunea pe care El o iniţiază. Aceasta nu este pasivitate, ci cea mai activă viaţă, încrezându-ne în Domnul în felul acesta; trăgându-ne viaţa din El, făcând din El însăşi viaţa noastră, lăsându-L pe El să-Şi trăiască viaţa Sa în noi, în timp ce mergem înainte în Numele Lui.