Păşesc în noapte, debusolat. Cărarea îngustă, mărginită de arbuşti ţepoşi, parcă nu se mai termină. Un pas, încă unul... Mă atrage ca un magnet, lumina din vârful colinei. Ce să fie oare? Un scăiete se agaţă de mână, vrând parcă să-mi stăvilească elanul. Ahhh! Privesc picurii de sânge cum cad pe pământ. O lacrimă, apoi încă una...
  
   Durere! Ce este durerea? Cum o pot descrie?... Un gol imens, întunecat, în care se zbat urletele, mâini întinse spre lumină, o lumină izbăvitoare, ce întârzie să apară...Lacrimi, oceane de lacrimi brăzdând obraji tumefiaţi de prea multă suferinţă. Bice şfichiuind, sfârtecând materia îngreunată de patimi. Milioane de spini împesurând frunţi şi aşa năpădite de sudorile morţii. Durerea? O idee doar, a ceea ce ar putea fi infernul, o mică trimitere spre ceea ce ar putea fi suferinţa eternă.
  
   Privesc pământul pe care calc, cum aşteaptă în tăcere. Nu strigă, nu urlă, el ştie că e un învingător. Din el sunt creat, în el mă voi întoarce, aşa că, doar aşteaptă momentul revenirii mele la origini. Lacrimile cad, amestecându-se cu picurii de sânge. Nuuu! strig din răsputeri, locul meu nu este aici! Privesc lumina din deal, ce aşteaptă şi ea, în tăcere. Mă agăţ cu disperare de crengile perfide. Nu mai simt nimic, nici spinii, nici oboseala picioarelor mele, nimic. Doar dorinţa de a ajunge cât mai curând acolo sus. Cu o ultimă zvâcnire, cu paşii tremurând de extenuare, într-un final, îmi pun piciorul pe stâncă. În noaptea grea, apăsătoare, simt adierea vântului, ca o mângâiere pe faţa mea. O şoaptă, apoi încă una…Ascult! De undeva de sus, lumina mă împresoară pe dinainte, pe dinapoi, ca într-un giulgiu. Ce bine e! Simt ocrotirea, simt căldura…Acum văd atât de desluşit cine sunt şi, îngenunchiat, încep să plâng cu adevărat. Lacrimile durerii s-au transformat în lacrimi de bucurie, de recunoştinţă.
  
   Privesc înapoi în timp. Uau! Ce departe şi cât de adâncă e valea… Aici pe înălţimi, aştept momentul prielnic, să îmi iau zborul. Zborul final, izbăvitor…Misterele nopţii nu mă mai înfricoşează. Aud o voce ce îmi şopteşte iar şi iar: “Răbdare, răbdare!”  Ecourile se propagă în eter, înăţându-se tot mai mult. Ceruri noi, pământ nou, iar acest glas, mesager al revenirii mele de pe tărâmuri străine, îmi anunţă, îmi pregăteşte intrarea. E ca sunetul unei trompete, ce confirmă victoria…Gata, lupta a luat sfârşit! Trag aer în piept, adânc, pentru ultima dată. O gură de aer, aici pe pământ, apoi, înaripat, inspir din puterea Duhului Sfânt şi, fără regrete, fără să privesc înapoi, mă desprind de ţărână, zâmbind larg…Pământule, nu eşti învingător! Eu am o casă, care mă aşteaptă, eu nu îţi aparţin!

   Simt libertatea, simt uşurarea, simt pacea deplină. Nu mai plâng pentru că durerea, e doar o amintire. Durerea… Ce e durerea? E băţul cu care Tatăl te îndrumă pe cărarea timpului, e motivarea de a urca si a urca, indiferent de obstacole şi de suferinţi,  e graniţa care te opreşte din căderea liberă, spre neant. Durerea, un mod de a şlefui materia brută, având ca scop valoarea finală. E un dar pe care, deşi nu e de dorit, e atât de purificator…

   Mulţumesc Doamne, pentru că Tu, eşti un Dumnezeu al iubirii, al iertării! Mulţumesc pentru călăuzire, Îţi mulţumesc chiar şi pentru durere, mulţumesc!

04/11/12, Barcelona