Sărăcia din mijlocul belşugului -1-
Autor: Petru Popovici  |  Album: Cea mai înaltă slujire  |  Tematica: Meditatii
Resursa adaugata de floridinmaracineni in 08/11/2012
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi
Sărăcia din mijlocul belşugului -1-

   Pe când doream să scriu despre "Binecuvântata bucurie a izbăvirii", aşa cum e arătată în Psalmul 107, m-am văzut silit, ca şi altădată fratele Iuda, să scriu despre "Sărăcia din mijlocul belşugului". Copilului bolnav i-ar plăcea ca medicul să-i dea un sirop dulce, dar i se dă un sirop amărui, căci acela îi face bine.

   Subiectul acesta pare paradoxal. Mulţi se pot întreba: "Cum se poate să fii sărac în mijlocului belşugului?" America e ţara belşugului, şi totuşi sunt mulţi săraci lipiţi pământului. Nu au nici casă, nici masă - aşa numiţii "homeless". Dar nu despre aceştia vreau să scriu, ci despre creştinii homeless, căci aceştia sunt mai săraci dect toţi săracii pământului, în timp ce ar putea fi mai bogaţi decât toţi bogătaşii pământului la un loc. Biserica din Laodicea e tipică în această privinţă.

   Laodicea, oraş situat pe malul râului Licus în Frigia, Asia Mică, era aproape de Colose. La început s-a numit Diospolis, apoi Rhoas, iar mai târziu, împăratul Antiochus al II-lea i-a dat numele Laodicea, după numele soţiei sale. Biserica creştină a luat fiinţă în acest oraş prin apostolul Pavel, prin credincioşi necunoscuţi nouă, ca şi cea din Colose. Ea a crescut şi a devenit bogată în cele vremelnice. Aceasta a făcut-o să aibă un duh de mândrie, astfel a pierdut harul, căci "Dumnezeu stă împotriva celor mândri."

   Realitatea în bisericile de azi

   Vai, ce multe biserici, ce mulţi credincioşi se aseamănă cu cei din Laodicea! Se laudă cu de toate. Ei s-au străduit să aibă o clădire mare; au predicator bun; au coruri, orchestre, fanfară - totul merge bine organizat. Nu duc lipsă de nimic. Dar nu mai au har. Starea spirituală este la pământ. Altădată toţi au fost fierbinţi în dragoste, dar acum lipseşte vigoarea, acea viaţă din belşug; ei sunt doar căldicei. Şi partea tragică e că nici nu-şi dau seama de aceasta: sunt orbi, sunt goi, sunt săraci, în prag de a fi lepădaţi. Nu cumva şi tu şi biserica ta sunteţi într-o aşa situaţie?

   Sunt credincioşi săraci de putere spirituală. Dorul de îmbogăţire în cele fireşti i-a robit. Nu au timp pentru rugăciune, pentru părtăşia cu Dumnezeu. Citirea Bibliei a fost înlocuită cu curiozitatea de a vedea ce e la televizor. Şi ceea ce văd ar vrea să aibă şi ei, le cresc pretenţiile. Smerenia a fost înlocuită cu mândrie. Au ajuns la bunăstare, în detrimentul vieţii spirituale. Au de toate, dar sunt îngropaţi în rate şi datorii, aşa că trebuie să muncească, ca robii, căci din robi ai lui Cristos Domnul au devenit sclavii banului. Viaţa lor spirituală a ajuns înnăbuşită, ca şi sămânţa între spini.

   Alţii au devenit săraci în răbdare. Să nu li se spună ceva, că imediat iau foc. Sunt foarte nervoşi. Toate îi irită. De aceea nu mai au pace nici în familie, nici la serviciu. Nu pot dormi noaptea. Răbdarea e o dulce roadă a Duhului Sfânt, dar ei nu o au, fiindcă Duhul i-a părăsit, căci n-au vrut să ţină cont de El. Încearcă să se liniştească cu medicamente, cu droguri, dar în zadar, căci au crescut lăstari din sălbaticul firii. Şi la o aşa boală, medicul nu poate pune diagnostic.

   Sărăcie mare este şi în ceea ce priveşte dragostea. Nu-L mai iubesc pe Dumnezeu şi nu-i mai iubesc pe fraţi. De aceea mereu întârzie sau chiar lipsesc de la adunare. Ei motivează că sunt prea obosiţi. Şi sunt. Diavolul, pe cine pune mâna, îl frământă încât nu mai e bun de nimic.

   Altădată, credincioşii ardeau de dragoste pentru mântuirea celor pierduţi. Azi au devenit nepăsători, fiindcă au răcit în dragoste. Ei nu mai sunt sensibili, au inima pietrificată. Nu văd nevoile altora şi nici nu mai aud bine nici plânsul văduvei, nici gemetele orfanilor. Sunt zgârciţi, ei niciodată nu au bani pentru misiune. Şi nici Domnul nu le vorbeşte ca să dea, căci mai degrabă îi porunceşte văduvei din Sarepta Sidonului să pregătească o mâncare pentru robul Său, căci ea, o păgână, Îl ascultă, decât unui bogătaş care stătea tolănit pe pat de fildeş, dar avea şi auzul şi inima blocate. Cineva mi-a spus că a fost într-o altă biserică, unde nimeni nu s-a apropiat să dea mâna sau să-l întrebe dacă e mântuit sau nu. Mă doare de această realitate tristă şi de care fraţii mei nici nu îşi dau seama. Apostolul Pavel a scris: "Îmbrăcaţi-vă cu dragostea." (Coloseni 3.14). Laodicenii de azi sunt dezbrăcaţi, sunt goi şi nu-şi dau seama.

   Ameninţarea

   Pentru toţi laodicenii, Domnul are o gravă ameninţare: "am să te vărs din gura Mea." Altădată, Domnul Se lăuda cu ei. Erau mântuiţi, aveau ca păstor un înger al Domnului, o stea în mâna Domnului, iar biserica lor era un sfeşnic de aur care lumina. Acum Îi fac ruşine, căci sunt "ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi." Cu voia lor doar după cele trecătoare, ei L-au izgonit din inima lor pe Cristos Domnul, Mântuitorul lor, care n-a plecat, ci încă mai stă la uşă. Erau acum la punctul crucial: ori se pocăiesc, ori vor fi lepădaţi. Aici e un adevăr cutremurător pentru cei ce spun că "nu este cădere din har".

   Ameninţarea vine chiar de la Domnul Isus, căci El i-a poruncit lui Ioan să scrie acestea bisericii din Laodicea. El, Aminul lui Dumnezeu, spune această ameninţare gravă. Este gravă fiindcă e pentru timp şi veşnicie. Odată vărsat din gura Lui, eşti fără nicio altă şansă de mântuire. Dar ameninţarea avea menirea să-i trezească. O, de i-ar trezi şi azi pe unii!

cintind, cele de mai sus, mi-am amintit de masa sfinta, curata si bogata, cu care biserica din epoca comnunista ne rasfata, da puteai minca din orice, cit poti, cit doreai, si nu se cunoste, caci erau de toate din belsug!Cintari, , poezii, cor de copii, cor de tineri si de batrini, se indemnau unii pe altii, sa se ia cu navala imparatia sfinta.Plecai din biserica''bolnav de iubire ,dupa Domnul'',ai fi vrut sa vina Domnul in timpul programului sa te duca in cer, caci numai acolo ajungeai, sigur,mi-aduc aminte, cum curgea, apa pe stilpii de sustinere a adunarii, eram toti pentru Domnul, toti, se lucra cu dragoste totala pentru El, se vindecau bolnavii, se inmultea harul nespus, ...Doamne, ce bogati eram!Dar, ne-am dorit libertate!Noi, nu stiam ce fel de libertate, caci eram liberi in El, si ea, libertatea, a venit....dar n-a venit singura, a venit, ca si-n poezia fr Ioanid Costache, ''Un vierme mic'' aducind dupa ea, tot felul de ''prieteni'' care s-au inst alat in tara noastra dar, mai ales in biserica noastra.Rezultatele se vad.Doamne...ce bogati, am fost!As dori postarea poeziei, ''Un vierme mic'',multumesc.
Adăugat în 08/11/2012 de sanda_tulics
Pace sora Sanda spre slava Domnului şi eu am apucat "o bucăţică" din acele vremi de har în adunările noastre, era prin anii 82-84... din păcate, comitetul UTC şi şefii PCR din vremea aceea m-au ameninţat, iar eu am renunţat aşa de uşor... slavă Domnului că nu m-a lăsat! Era multă rugăciune în adunare, predici în puterea Duhului Sfânt, aproape că nu era suflet care să nu strige cu ochii plini de lacrimi; era o revărsare de bucurie sfântă, Cerul se cobora în mijlocul adunării, era putere în cântări, în rugăciuni, da Dumnezeu lucra cu semne şi minuni! Mai suntem noi oare azi o Biserică Apostolică? (aşa întreba un frate mai deunăzi într-o predică)... Fiţi binecuvântată pentru completarea în puterea şi călăuzirea Duhului la resursele postate de noi; Poezia "Un vierme mic" este postată o puteţi găsi la secţiunea de poezii. Numai bine, pace!
Adăugat în 09/11/2012 de floridinmaracineni
Cunosc, poezia, am ascultat-o chiar aseara din nou, dar postata la acest text, la resursa de mai sus,face inteles si mai bine continutul, numai bine,multumesc!
Adăugat în 09/11/2012 de sanda_tulics
Un vierme mic
E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
"Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi.
Uşor el dă o filă. Şi alta... Şi-ncă una.
Apare papagalul... păunul şi păuna...
şi un cocoş, cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un... Dar stai...afară... cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mie- frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică. - Sunt mic... - Să-ntreb pe tata!
- Nu-l întreba! Deschide! că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
- Dar cine eşti? - Un vierme... - O, viermii, nu prea-mi plac!
- Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig, abia mă vezi.
Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: - Noroc şi seară bună!
- Noroc... dar unde-i ploaia? - A stat... Nu vezi că-i lună?
- Hi-hi!... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
- Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-chide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
- O bufniţă? Mi-e frică! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte-n ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata... stai puţin,
ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
- Eu... mă cunoşti, sunt vulpea, şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce? Viile... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
- Dar e păcat... - N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!... Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşaaa! sunt deznădejdea! Acum ... apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "TATĂ!"
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup
iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost vis...
***
"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
NU! floarea, nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pargul,
te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... prima.
Minciuna e o crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!
Adăugat în 09/11/2012 de floridinmaracineni
fi binecuvintata Florica, tu, prin lucrarea care o faci, faci mai frumoasa calea spre Domnul!
Adăugat în 09/11/2012 de sanda_tulics
să ne-mbrăcăm cu Dragostea, inima s-oumplem cu Roade, să ne întărim cu Puterea, să ne sfinţim cu Sângele şi sigur, vom spune adio sărăciei ....a oricărei fel de sărăcii.
Fii binecuvântată Florica şi Domnul să te îmbogăţească cu Iubirea, cu Dragostea, cu Pacea, Mila, Harul şi Îndurarea Sa.
Adăugat în 11/11/2012 de 1954adina.9mai
Statistici
  • Vizualizări: 1656
  • Export PDF: 2
  • Comentarii: 6
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni
Neemia 9:17 n-au vrut să asculte şi au dat uitării minunile pe care le făcuseşi pentru ei. Şi-au înţepenit grumazul şi, în răzvrătirea lor, şi-au pus o căpetenie ca să se întoarcă în robia lor. Dar Tu, Tu eşti un Dumnezeu gata să ierţi, îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate. Şi nu i-ai părăsit