Neemia 8 : 10 « bucuria Domnului va fi tăria voastră ».
Îmi place să cred că titlul concursului, Eben-Ezer, şi antetul din Neemia se întrepătrund şi îşi răspund asemeni imaginii din oglindă, « cum răspunde în apă faţa la faţă » (Proverbe 27 : 19) ; îmi place să cred că bucuriile noastre izvorăsc din bucuriile Lui, găsindu-şi împlinirea şi desăvârşindu-se, altfel, rămânem goi, pustii, după ce ovaţiile succesului au amuţit.
Reflectând asupra pasajului biblic în care este evidenţat acest nume, Eben- Ezer, observăm că este legat de o potenţială înfrângere a unui popor speriat în faţa duşmanului, pe de o parte, şi de o bine-venită şi sperată victorie, pe de altă parte. Israeliţii vin înaintea lui Samuel implorându-l să nu înceteze să se roage pentru ei ; spun implorându-l, căci, în eminenţa atacului duşman nu cred că era loc de : « dacă vrei, te rogi pentru noi, dacă eşti obosit, nu o face, căci nu-i stres… ». Eben-Ezer este, dacă nu e prea mult să mai exemplific, expresia strigătului de biruinţă a celui credincios şi neprihănit, alpauzele la scenă deschisă adresate Celui ce ascultă strigătul deznădăjduit. Parcă îi văd şi le aud strigătele de biruinţă Israeliţilor proaspăt eliberaţi de sub jugul filistean, în timp ce Samuel zideşte piatră pe piatră zicând: „Eben-Ezer, Eben-Ezer...” tot aşa cum strigase pentru ei, când se luptau : „Doamne-ajută, Doamne, dă izbândă!”. Mă întorc la bucuria resimţită de Dumnezeu şi revărsată asupra celor ce se pun în slujba Sa, pentru mine aceea este adevărata bucurie, când ştiu că lucrez pentru El, împreună cu EL, nu pentru oameni, pentru un salariu, conform unui orar. Când reuşec să transform în „parohie”, în templu, locul unde îmi desfăşor activitatea, fiind conştientă că prezenţa mea acolo este rezultatul dorinţei Lui, pentru că acolo Îi place Lui să mă vadă, căci ştie că acolo mă simt cu adevărat împlinită, nu pot decât să mă simt onorată. Voi detalia în rândurile ce urmează câteva „pietre” din altarul meu de mulţumire: după cum am precizat, altarul se zideşte în urma luptei, prin urmare, la starea de mulţumire şi recunoaştere am ajuns după lupta cu nemulţumirea, complexele de inferioritate şi teama că nu sunt la locul potrivit, la care se mai adăugau şi necredinţa că doar „nu se implică Dumnezeu chiar în toate activităţile mele”...Până nu am înţeles că se implică, ba chiar Îi şi pasă aşa cum (unii) părinţi îşi aşteaptă odrasla să iasă de la un examen, frângându-şi mâinile în faţa uşii de examinare, până nu L-am implicat în viaţa mea banală, nu am descoperit adevărata viaţă, aceea în care îţi dai capul pe spate, extenuat şi râzi înăbuşit tot mumurând printre lacrimi: „nu-mi vine să cred, am reuşit!” Faptul că te miri de propriul succes este un har pe care îl primeşti ca „bonus”, căci mirarea vine în urma smereniei şi conduce la recunoştinţă îmbucurătoare. Dacă nu eşti mirat, nici nu poţi mulţumi, că nu ai cui (numai dacă te înscrii benevol în grupul lăudătorilor propriei persoane: „well done me, well done me!”).
Eram adolescentă, fără bani, dar cu grija „facultăţii de mâine”, fără tumult de şanse ca să intru la facultate pe locuri bugetate, locuri ce nu erau cu nemiluita, de altfel, mai trebuia să şi dau examene scrise la materiile principale pe care urma să le studiez timp de patru ani. Nu aveam eu bani, dar credinţa era atât de mare încât aproape se învecina cu inconştienţa, de risc nici nu mai pomenesc, că numai cine nu a fost adolescent cu sânge latin nu a cunoscut riscul de a îndrăzni (glumesc acum, fireşte că şi scandinavii îndrăznesc..). Am îndrăznit să vin la Cluj, unde nu mai cunoşteam pe nimeni, evident că nici oraşul, iar după o jumătate de zi plus o noapte de mers cu trenul, am intrat direct in sala de examen, fresh...presh. Însă, după luptă , vine şi răsplata, apoi alte lupte, alte biruinţi. Am intrat la facultate pe locurile bugetate, am trecut cu bine prin exemene dificile şi credeam ca viaţa de luptă se limitează la experienţele (deloc uşoare) din facultate.
În cartea sa, Viaţa pe marginea prăpastiei, Dr. James Dobson relata despre fluctuaţiile emoţiilor, subliniind faptul că momentele noastre de bucurie sunt egale cu acelea de tristeţe, chiar dacă experienţa noastră pe teren tinde să contraargumenteze acest adevăr...Astfel, cine nu a cunoscut durerea înfrângerii? (Iar pentru creştin pare cu atât mai copleşitoare, cu cât loveşte în credinţa că lui Dumnezeu nu Îi mai pasă de situaţiile în care se află pământeanul din noi). Odată cu terminarea studiilor aveam să observ că viaţa se continuă şi parcă luptele devin mai atroce. A fost un moment decisiv în viaţa mea, definitoriu maturizării spirituale şi cel care a dat şlefuire altarului meu de recunoştinţă: momentul în care am ales să mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceva ce nu mi-aş fi dorint niciodată să experimentez – eşecul! Proaspăt absolventă, lăudată şi lăudabilă până aproape să cad în păcatul mândriei, m-am trezit fără slujbă, după toată pregătirea mea. Primul gând a fost să mă rog pentru un servici: am dat examen şi...eşec! Pe atunci nu ştiam că numai după luptă poţi ridica altare...Am crezut că, dacă Îl rog frumos şi politicos pe Dumnezeu, va scoate ceva spre binecuvântarea mea la iveală, însă nu S-a grăbit să acţioneze în vreun fel plauzibil pentru mine. Atunci am crezut că descopăr „scopul” Său: mă adusese într-un punct atât de sus ca să-mi fie căderea mai abruptă şi m-am revoltat şi L-am perceput ca fiind rău şi răzbunător (acuze mai grave chiar decât dacă I-aşfi reproşat că nu-I pasă de mine!). Ravi Zacharias preciza pe bună dreptate, în cartea Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, că nu e totdeauna uşor să arăţi cu degetul acele momente care îţi marchează dramatic viitorul, dar uneori, dacă privim în urmă, putem să spunem: „Pentru mine, acela a fost momentul decisiv”.
În cazul meu, nu înţelegeam de ce Dumnezeu a îngăduit să mă pregătesc patru ani în facultate, fără să-mi accepte să-mi şi folosesc cunoştinţele în domeniul pentru care mă pregătisem. Visasem încă din copilărie să profesez şi parcă toate visele mi se năruiau. Lupta a durat luni de zile până când corpul mi-a cedat; deja când durerea interioară acoperă exteriorul, cam trebuie să decizi până unde vei merge îngrijorându-te! Am privit care îmi mai erau variantele: să continui până la moarte cu supărarea pe Dumnezeu sau să-L cinstesc chiar şi atunci când „smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi”...De-abia respirând de teama rezultatelor analizelor medicale ce urma să le primesc, m-am apropiat de El, m-am întors din îndărădnicie către El, mărturisind că nu mai pot lupta cu EL. Era o situaţie asemănătoare unor prieteni supăraţi din nimicuri, când unul vine şi spune: „chiar dacă tu continui să fii supărat, eu vreau să ştii că eu mă dau bătut (deşi nu sunt sigur că ai perfectă dreptate...)”. Atunci am început să-I mulţumesc anticipat pentru ce urma să lucreze în viaţa mea, deşi nu vedeam nimic, atunci L-am acceptat ca Dumnezeu ce stă pe tronul Său de judecată, chiar dacă mie nu-mi mergeau lucrurile cum aş fi dori. Pentru că Îl recunosc ca Domn trebuie să-I dau cinstea cuvenită, NU (numai) pentru că-mi îndeplineşte rugăciunile care tot cu „dă-mi” încep! Mulţumirea a dezlegat încătuşarea îngrijorării, înlocuind blând şi tainic, mai ales tainic, frustrarea nemulţumirii. Mă încurajam prin cântarea laudelor Lui, iar nişte versuri mi-au devenit un fel de imn pentru acele perioade:
„Când visele se duc pe rând, laudă-L,
Când te pleci până-n pământ, spune doar în gând:
„Tu eşti tot ce am, eşti tot ce îmi doresc!”
Şi El pace îţi va da...
De simţi că-n toate singur eşti, laudă-L
Când ai vrea să te opreşti, începe să rosteşti:
„Mare e EL, în lăuntrul meu” şi frica va-nceta! (Sheri Easter, Praise His name!)
La început cântam laudele Domnului de pe buze, forţându-mă să zâmbesc asemeni celui politicos pe care-l calci pe pantof şi el zâmbeşte, dar „nu e zâmbetul lui”. Cu timpul, până a venit împlinirea făgăduinţelor Sale, am ajuns şi la mulţumirea autentică, fără urmă de autoironie. Iată deci un posibil traseu de la nemulţumire, la recunoştinţă, de la tulburare, la „har tulburător”, traseu bine cunoscut de mulţi, căci fiecare are parte, mai devreme sau mai târziu de, de zone de umbră, obscuritate, indefinit, incertitudini, spuneţi-le cum vreţi acestor perioade aparent inexplicabile şi nedorite de noi, dar atât de benefice, lucrând din belşug în noi, o greutate vrednică de slavă. Mesajul meu este: fiţi tari deci, şi gata pentru a zidi altare de mulţumire!
În definitiv, mulţumirea ne „îmboldeşte” să zidim altare, ne dă siguranţa că El e în control şi ne izbăveşte de tulburătorul „de ce?”. Vom înţelege odată totul, probabil atunci când nici nu ne va mai interesa vreo explicaţie. Eben-Ezer, până aici, Dumnezeu m-a ajutat, dar nu aş vrea să fie numai o piatră de aducere-aminte, ci un altar zidit zilnic, nu accept nicio continuare de genul: mă descurc eu de acum încolo, ce a fost mai greu a trecut...NU, ci, Acela care m-a dus până aici, va fi credincios şi drept să mă conducă până ce ne vom vedea faţă în faţă şi ne vom cunoaşte şi noi pe noi înşine pe deplin!