Medicina ca predestinare

Cred că Domnul m-a rânduit să fiu medic de copii, deoarece am fost crescută, până la trei ani și în vacanțe, (până la liceu) de doi bunici care se rugau pentru mine în acest sens. Bunicul meu, supranumit în familie „moșu popa”(era, evident, preot ortodox), împreună cu bunica-alintată cu afecțiune „mamina”, crescuseră șapte copii (li se născuseră nouă, dar îi pierduseră pe doi ca nou-născuți). Dar și întâia lor născută, Mioara, (în anul 1930, când nu erau antibiotice), din cauza unei infecții, plecase la cer la vârsta de numai un an și șase luni, iar părinții și-o aminteau cu lacrimi și la bătrânețe. În amintirea ei, se rugaseră și speraseră ca, una din cele două fiice studioase  să se facă doctoriță de copii. Li se părea meseria ideală pentru o femeie modernă, mai ales că mamina fusese învățătoare trei ani, până la căsătorie. Dar au fost dezamăgiți, deoarece una dintre mătușile mele a ales catedra de profesoară, iar cealaltă devenise medic, dar stomatolog. Speranțele și le-au redirecționat spre nepoate –aveau șase-dar primele trei erau deja studente la Politehnică, când sfârșitul pământesc al bunicilor se apropia.

Urma ca eu, să-mi aleg meseria, și eram în penultimul an de liceu când „moșu popa” s-a internat în spital, pe moarte. Îl vizitam cu inima grea, iar dânsul m-a întrebat ce facultate vreau să urmez. Până atunci cochetasem cu ideea de a studia „Relații internaționale”, dar adevărata mea pasiune era literatura. M-a îndemnat să mă fac medic pediatru, iar eu am obiectat că eram prea aiurită pentru o îndeletnicire atât de nobilă. „Știi, mie mi-ar plăcea să fiu scriitoare”-m-am apărat eu. „Nu-i nimic, sunt mulți medici-scriitori”, a insistat dânsul, respirând greoi. Și, pentru a-i face o bucurie în boală, i-am promis că o să lupt să mă fac „doctoriță de copii”. În una din nopțile următoare, „moșu popa” a murit, iar eu am rămas cu o promisiune sfântă de împlinit: eram atee atunci, dar făgăduință făcută unui bunic pe moarte mi se părea sacră. Așa că „am virat” spre Medicină, în a doua parte a clasei a XI-a, dar fără prea mult entuziasm și am refuzat „să mă meditez” la vreuna din materiile de examen. Atitudinea mea a fost interpretată ca mândrie, dar, de fapt, eu voiam să încerc o singură dată și să renunț, în caz de eșec, și pe părinți să nu-i „scutur”de bani.

În primăvara clasei a douăsprezecea, „mamina” era la pat cu pareză după un accident vascular. În vacanța de o săptămână m-am dus să o îngrijesc și eu puțin și să mă mai bucur de dânsa, în viață. Nu credeam că e înțelept doar să-ți plângi bunicii după ce au murit, ci voiam să o mai văd, să-mi arăt practic tandrețea. Dânsa nu părea să mă recunoască, vorbea foarte puțin. Dar, în timp ce îi dădeam în gură să mănânce, brusc, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o, bunica mea, care m-a crescut de când „eram ca lingurița”! Și mi-a spus foarte clar, un cuvânt de binecuvântare venit direct de sus: „Să crești mare și să te faci doctoriță de copii!”Sunt încredințată că această binecuvântare verbală a fost la fel de valoroasă ca cele biblice, rostite de patriarhi.

Am dat examen direct la București, la Facultatea de Pediatrie, separată pe vremea aceea, în 1985, de cea de Medicină Generală, deoarece deviza mea era: „Ori doctoriță de copii ori deloc medic!”Și, am reușit de prima dată, cu media 8,16, iar ultima notă de intrare era 8,12!...Dar, la o concurență de opt candidați pe un loc...În vara aceea am devenit majoră.

În primii ani de facultate n-am fost destul de serioasă, pentru că preocuparea mea principală era să-mi trăiesc viața la maxim, să am cât mai multe experiențe, să nu lâncezesc doar, în fața cărților ca până atunci. Între 17 și 18 ani mă bântuise un coșmar cu viața mea, ca de handicapat, în comă, timp de aproape 20 de ani și mă îngrozea să fiu doar un spectator, vizionând filmul propriei trăiri.

Dar câte nebunii puteam să comitem, încercând să fim cât mai originali, studenții de atunci!.. Prin primăvara anului I (nu aveam încă 19 ani), am inițiat un joc periculos: săritul de pe un balcon pe altul! Eram cazată atunci în căminul U1, în Regie, la etajul 7 și aveam veranda comună cu camera de alături, fiind doar un paravan complet de sticlă între cele două părți. Și, într-o zi, când îmi uitasem cheia înăuntru (ușa se închidea cu yala când o trânteai), am mers la vecinele de cameră, pe verandă, și, cu picioarele pe parapet, ținându-mă de paravanul de sticlă, am trecut pe partea noastră de balcon. Inițial, m-am emoționat, după eveniment, dar ulterior, devenise o rutină și colegele mă chemau când nu aveau cheile de la camere. Am repetat aventura și la etajul 8 și chiar am reușit să „convertesc” la acest sport și pe alții: o colegă de cameră, Gina, care a încălecat și ea pe parapet la etajul 7, în urma unui pariu, și chiar pe un inginer-Tiberiu, care mă curta și a fost nevoit să-și dovedească, asumându-și acest risc, curajul...Știu că Domnul Dumnezeu a fost total în control și atunci, când nu-L cunoșteam, căci altfel, o simplă alunecare, mi-ar fi fost fatală! Slăvit să fie Domnul, că teribilismul meu adolescentin nu a făcut victime! Plimbarea, noaptea, cu barca, pe canalul Dâmboviței, m-a dus în pericolul de a fi violată, dar am reacționat nebunește de temerar și am scăpat din nou!..Dar, n-am mai ieșit noaptea pe străzi în anturaj redus și nici în Grădina Botanică, unde săream gardul ziua să învățăm, căci acolo era mai ..cool!

Din primăvara anului doi, pasiunea pentru cascadorie mă părăsise, mi-era teamă să mai repet acele aventuri. În schimb, pe un fond de temere de cutremure, care era frică de moarte, am început să fiu tot mai ispitită de aventurile amoroase...Am povestit toate aceste lucruri, doar ca să arăt că preocuparea de a deveni un medic bun era, spre rușinea mea, ultima mea prioritate, pe atunci.. Dar, Domnul veghea și treceam dintr-un an în altul cu o medie în jurul notei 8, adică eram pe linia de plutire.

Medicina, în sine, nu îmi plăcea: în primii doi ani, detestam cadavrele formolizate din laboratoarele de Anatomie, ca și materia de Anatomie Patologică (Morfopatologie) din anul trei: ca să intri în examen, erai obligat să asiști la șase autopsii, iar morții erau „proaspeți”! A trebuit să mă împac mai întâi cu Dumnezeu, ca să iubesc medicina!..

În vacanța de vară din anul trei spre patru, la doar 21 de ani, m-am și căsătorit, căci nu voiam să ajung o depravată, ca atâtea colege de-ale mele. Băutura și țigările nu m-au tentat niciodată, dar erotismul era o ispită puternică..

Dar, în anul șase, a trebuit să merg la morgă, pentru disciplina de Medicină legală (Institutul Mina Minovici) și   am văzut morții nerevendicați, unii anonimi (după Revoluție) rămași în congelatoare uriașe, claie peste grămadă. în pielea goală, cu capetele mușcate de șobolani! De mult timp mă preocupa sensul vieții și acum, am exclamat: „Dacă doar atât rămâne din noi, atunci nu se merită să trăiești! Dacă Dumnezeu n-ar exista, nimic nu ar avea noimă, nici scop, nici finalitate!” Și, în acest ultim an de facultate, m-am botezat, în Biserica Baptistă Golgota, unde aveam o colegă de grupă. Și am intrat într-o nouă etapă: Medicina, prin Domnul și cu Domnul(va urma).