de Darryl L. Foster

Absenţa tatălui meu m-a lăsat tânjind după un bărbat care să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte.

Când mă priveam în oglindă, când eram copil, tot ce vedeam era un băiat fără putere, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la băieţii de vârsta mea decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi niciodată.

M-am născut într-o familie care aparţinea Bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire, nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. Pe vremea aceea eram plin de furie şi ură, din cauză că ne-a părăsit cu nepăsare.

„Îi spunem tati? ” m-a întrebat frăţiorul meu.

„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Chiar şi cuvântul „domnule” suna distant pentru mine. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceea, am refuzat banii; îl uram atât de mult, încât nu mi-ar fi păsat nici dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.

Lipsa unui tată sau chiar a unei imagini a tatălui a avut un efect foarte rău asupra mea; mi-a apărut o dorinţă profundă ca un bărbat să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. Mai mult decât orice, vroiam să aud pe cineva spunând că jignirile pe care mi le adresau oamenii – ca „fetiţă” şi „fată” nu erau adevărate; aveam nevoie să ştiu că eram un băiat obişnuit, ca oricare altul.

În schimb, am primit multă respingere din partea băieţilor. Fraţii mei erau superatleţi; sâmbăta toţi băieţii din vecinătate se adunau să joace baschet. Dar eu eram lăsat pe dinafară.

„Vreau să joc! ” am strigat într-o zi.

Un băiat mi-a aruncat: „Fetiţă! Numai bărbaţii pot juca acest joc! ”

Apoi am auzit vocea fratelui meu: „Nu vrem ca fetele să se joace cu noi. De ce nu te duci acasă să te joci cu celelalte fete? ” Au izbucnit toţi în râs în timp ce mă retrăgeam, plângând cu amar. Cât de mult tânjeam după un tată care să mă ia în braţe şi să mă asigure că sunt băiatul lui cel mare şi puternic! Dar m-am întors şovăitor la o casă goală şi rece, ştiind că nu voi fi niciodată ca ceilalţi băieţi.

Biserica era singurul meu refugiu. În biserică mă simţeam ca oricine altcineva. Nimeni nu mă poreclea; de fapt vocea mea bună mi-a câştigat o oarecare recunoaştere.

Dar mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul închinării triumfătoare, sufeream. Biserica noastră credea puternic în eliberare; oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Poate că dorinţele homosexuale mă vor părăsi într-o zi, gândeam eu.

Eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate, în Biserica creştinilor de culoare se vorbea numai în şoaptă, în particular.

În acel punct al vieţii mele nu mă consideram homosexual; ştiam doar că aveam atracţie faţă de bărbaţi. Ce trebuia să fac? Cu cine puteam vorbi?

Apoi a venit o experienţă traumatică cu Ray (nu este numele lui real), un tânăr liniştit, care frecventa biserica mea. În acea vreme eram în anul I la liceu; el era cu trei ani mai în vârstă decât mine. Mama făcea curăţenie în biserică în fiecare săptămână, iar eu mergeam cu ea să o ajut. Într-o sâmbătă, după ce am terminat, m-a lăsat acolo, cerându-mi să verific toate uşile, ca să mă asigur că erau încuiate.

Am fost surprins să-l descopăr pe Ray în spatele bisericii, lângă un dormitor folosit pentru a-i caza pe evangheliştii în vizită.

„Darryl, poţi veni aici? ” a spus el. Când am făcut-o, m-a înşfăcat, m-a împins pe pat şi a încercat să aibă contact sexual cu mine. A părut să dureze ore, dar s-a terminat în câteva minute. Am aşteptat până noaptea, apoi m-am furişat acasă şi mi-am aruncat toate hainele, ca nimeni să nu afle ce se întâmplase. În acea noapte am ştiut că toate zvonurile despre mine erau adevărate; eram homosexual.

În următorii trei ani am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui Ray pentru mine. Din fericire n-am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi m-am aruncat cu capul înainte în stilul de viaţă homosexual. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că, în sfârşit, eram în locul căruia îi aparţineam.

Eram nou pe scena homosexuală; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (un drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!

În anul 1982 mi-am ascuns homosexualitatea ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde, întotdeauna, găseam un bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, sexul era la ordinea zilei. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.

Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad! ”, I-am spus. Dar tot nu eram fericit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era tragic, dar adevărat. După ani de zile de sex homosexual, mă simţeam tot neiubit şi lipsit de valoare.

În timpul Săptămânii Patimilor din anul 1990, am început să mă simt disperat din cauza vieţii. Nu puteam să scap de gândurile suicidare, care ajunseseră acum în stadiul de plan. M‑am prăbuşit în faţa televizorului şi l-am deschis. Când a apărut imaginea, am văzut o privelişte uimitoare; un Bărbat bătut rău, târând o cruce grea din lemn pe străzile unui oraş. Deodată, Omul S-a oprit şi S-a uitat la mine, în timp ce sângele I se prelingea pe faţă. Apoi a spus: „Am făcut toate acestea doar pentru tine. ” Când am realizat că îmi vorbise Isus, am început să plâng necontrolat.

„Doamne”, m-am rugat, „cum poţi să mă iubeşti, după lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut? ” Şi am început să-I spun, dar El m-a oprit şi a insistat: „Dar te iubesc. ” Când mi-am predat viaţa Lui, gloria Domnului a coborât peste mine. Din acel moment, am ştiut că puterea păcatului – inclusiv puterea homosexualităţii – a fost frântă în viaţa mea.

S-a întâmplat cu şapte ani în urmă. Desigur, când am pornit pe drumul vindecării totale, am avut de înfruntat multe probleme. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.

Furia, ura şi dorinţele sexuale nepotrivite dispăruseră. Totuşi, mai aveam multe temeri: Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?

În următorii câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia, îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi, care m‑au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentul lipsei de valoare.

Am întâlnit o femeie la biserică şi am devenit prieteni. În anul următor, Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că aparţineam unul celuilalt. Ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie; aveam o dorinţă profundă pentru o tovărăşie de o viaţă. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu. „Iubitule”, a răspuns ea, „nu contează, fiindcă te iubesc pentru cine eşti în clipa de faţă. ” Nunta noastră a avut loc pe 24 octombrie 1992.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit ca să-I aud glasul, ca să-mi fac mărturia publică, pentru ca alţii să o audă şi să fie eliberaţi.

Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13: 5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu pe deplin bărbat. Cele mai profunde dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Cristos şi familia Sa, Biserica.

[Darryl L. Foster, My Deepest Desire. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Darryl L. Foster este Director Executiv la Witness Freedom Ministries, o misiune creştină care oferă ajutor americanilor de culoare care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Darryl L. Foster poate fi contactat la info@witnessfortheworld. org, dlf4christ@yahoo. com, site: www. witnessfortheworld. org/contact. html. ]

Clic aici pentru o altă mărturie a lui Darryl L. Foster! Iar pentru o înregistrare video cu el, clic aici.