Am crescut într-o familie religioasă. Deşi părinţii ne duceau la biserică în fiecare duminică, familia noastră era departe de a fi „normală”. Tatăl meu avea o problemă serioasă cu băutura, astfel încât pierdea serviciu după serviciu. Mama mea încerca să compenseze, muncind în afara casei ca să ne asigure traiul şi, de asemenea, încercând să împlinească atât rolul tatălui, cât şi pe cel al mamei. Cumva, în anii de început ai vieţii mele, am primit mesajul că trebuia să fiu bun ca să fiu iubit şi acceptat. Aveam, de asemenea, o stimă de sine foarte scăzută, astfel încât am încercat foarte tare să fiu un fiu bun, ca să fiu iubit şi acceptat de părinţi, în special de tatăl meu. Într-un anume fel, simţeam că în familia noastră dragostea era condiţionată de comportamentul şi performanţa mea. Credeam că voi fi iubit de părinţi, de alţi oameni şi de Dumnezeu, dacă mă purtam cum trebuie. Altfel, nu voi fi iubit şi acceptat. Când mergeam la biserică în zilele de duminică, mi se spunea că Dumnezeu mă va iubi dacă nu voi păcătui. Am transferat asupra lui Dumnezeu acceptarea bazată pe performanţă pe care o învăţasem de la oamenii din jurul meu.

În anii adolescenţei am simţit că ceva nu era în ordine cu mine, ceva care avea de-a face cu sexualitatea, dar nu ştiam ce anume. Pe vremea aceea nimeni nu vorbea deschis despre sexualitate. Mesajul implicit era că orice avea de-a face cu sexul era greşit şi păcătos. Impresia negativă a fost întărită când o femeie adultă m-a molestat sexual pe când aveam 5 sau 6 ani. În plus, pe atunci nu exista absolut nicio formă de educaţie sexuală. Când am întrebat-o pe mama cum m-am născut, mi-a spus că Dumnezeu „plantase o sămânţă” înăuntrul ei şi aşa am apărut eu. Nu mi-a venit niciodată în minte să o întreb cum o făcuse Dumnezeu!

Când aveam cam 14 sau 15 ani, m-am refugiat din mediul meu familial zbuciumat în religie. Am devenit din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii şi am încercat să petrec cât mai mult timp posibil în biserică. Dar am continuat să cred că singurul mod de a-I plăcea lui Dumnezeu era să fiu bun şi să fac lucrurile corecte. Sentimentul că ceva nu era în ordine cu mine persista, dar nici măcar nu vroiam să mă gândesc la aceasta. Pur şi simplu am preferat să dau lucrurile la o parte, sperând că în cele din urmă vor dispărea.

Când am împlinit 18 ani, am fost încurajat de unul dintre pastorii din biserica mea să merg la seminar şi să devin pastor. Nu eram prea sigur, dar pentru că nu ştiam ce să fac cu viaţa mea şi deoarece căutam moduri noi de a-I plăcea lui Dumnezeu, pentru ca El să mă iubească şi să mă accepte, am hotărât că era potrivit să urmez sugestia lui.

În cele din urmă, am început seminarul şi am făcut lucrare misionară, încă încercând să câştig aprobarea lui Dumnezeu. A durat cam trei ani. Totuşi, în acel timp am devenit din ce în ce mai conştient că era ceva greşit în sexualitatea mea. Am început să citesc toate cărţile pe care le-am găsit despre subiectul respectiv. În final am dat de o descriere a atracţiei faţă de persoane de acelaşi sex. Poate că cel mai dificil lucru din viaţa mea, până în acel moment, a fost să admit că mă luptam cu sentimente şi dorinţe homosexuale. Pe vremea aceea credeam că practica homosexuală era probabil cel mai rău păcat şi că oamenii care s-au luptat şi au practicat homosexualitatea vor fi complet respinşi de Dumnezeu. Deci mi-am promis mie însumi şi lui Dumnezeu că nu o voi face niciodată! De aceea am încercat din răsputeri să stau departe de orice ar fi putut duce la implicarea mea în activitatea homosexuală. Una dintre consecinţele atitudinii mele a fost că nu mă apropiam de bărbaţi, nici chiar când încercau să-mi fie prieteni. Mă simţeam mai în siguranţă purtându-mă ca un adevărat prieten cu fetele sau fiind pe cont propriu, cum am făcut întotdeauna în viaţă. Credeam şi că dacă eram bun şi mă purtam bine, în cele din urmă sentimentele vor dispărea sau poate vor rămâne „liniştite” şi nu se vor manifesta niciodată în viaţa mea.

Într-o zi trei tineri au venit la mine şi mi-au spus: „Suntem homosexuali. Crezi că Dumnezeu ne poate schimba? ” Deşi am fost uimit de întrebarea lor, am răspuns fără emoţie: „Bineînţeles, nu este nimic imposibil pentru Dumnezeu. ” Dar înăuntrul meu, inima mi s-a cufundat în disperare, pentru că eram dureros de conştient că deşi mă rugasem, postisem, citisem Biblia, memorasem Scriptura, făcusem tot ce putusem ca să fiu un creştin „bun”, sentimentele şi atracţia faţă de bărbaţi creşteau şi nu se diminuau.

În final am părăsit lucrarea misionară şi m-am întors în oraşul meu natal. Deşi eram deziluzionat, am continuat să fac tot felul de activităţi în biserică, dar în inima mea mă simţeam confuz şi singur. Vroiam să vorbesc cu cineva, dar îmi era teamă să nu fiu din nou respins. Astfel încât am continuat să fac din lupta mea un secret. Într-o zi am fost la o conferinţă misionară, iar la acea conferinţă, în mod ironic, am avut prima experienţă homosexuală, cu un alt student la seminar. După aceea m-am simţit îngrozitor şi mi-a fost cumplit de frică de pedeapsa lui Dumnezeu. Sentimentele de vină mă paralizau şi mi-am promis să nu mai fac niciodată aşa ceva.

Deşi am continuat să fac lucrarea creştină pe care o făcusem înainte, în mine s-a schimbat ceva. Ajunsesem în punctul în care eram obosit să fac promisiuni pe care nu le puteam respecta. Pe lângă aceasta, acum vroiam mai mult din ceea ce experimentasem cu acel student la seminar. Deşi partea sexuală nu fusese cea mai importantă pentru mine, vroiam să fiu din nou îmbrăţişat şi să mi se spună că sunt iubit. Eram înfometat după mai multă afecţiune şi implicare emoţională cu un bărbat.

Într-o zi am hotărât să mă duc la un bar homosexual. Încă îmi amintesc cât de liber mă simţeam! A fost prima dată în viaţă când am putut să fiu eu însumi şi să nu mă ascund în spatele unei măşti! Am simţit că găsisem raiul pe pământ! Din acea zi am încetat pur şi simplu să merg la biserică şi toate activităţile în care fusesem implicat până atunci. Uneori mă simţeam neliniştit în interior, dar mă asiguram să am întotdeauna prieteni în jur. Băutura m-a ajutat să alin senzaţia de disconfort din interiorul meu.

Eram supărat pe Dumnezeu. Eram obosit să încerc să mulţumesc pe Cineva pe care în mod evident nu-L puteam mulţumi, deci pur şi simplu am renunţat să o fac!

Toată acea „devoţiune” şi dorinţă de a sluji lui Dumnezeu s‑a transformat, încetul cu încetul, în răzvrătire şi mânie. Credeam că am înfăptuit păcatul „de neiertat”, că nu exista speranţă pentru mine.

Uneori îmi „lipsea” Dumnezeu. Iar din când în când, am încercat să găsesc o nouă biserică şi să mă integrez. S-a întâmplat de trei sau patru ori. Dar întotdeauna am făcut din lupta mea un secret, astfel încât ori de câte ori homosexualitatea ieşea la suprafaţă, plecam din nou, plin de ruşine şi amărăciune. Până ce am renunţat complet. Am înţeles că nu era posibil să găsesc calea înapoi spre Dumnezeu.

Mi-am petrecut cu totul cam cincisprezece ani din viaţă încercând să găsesc scop şi sens într-o relaţie cu un bărbat. Cu toate acestea, după câteva relaţii de durată, am realizat că nu ajung nicăieri. Am înţeles, de asemenea, că nu mai vroiam şi nu mai credeam într-o relaţie de durată sau într-o „căsătorie” cu un bărbat. Am devenit din ce în ce mai frustrat şi deprimat. Atunci a început Dumnezeu să-mi vorbească.

„Te iubesc. ” Cuvintele erau foarte clare, dar nu aveam idee de unde veneau. Din mintea mea? Deşi bănuiam de unde veneau acele cuvinte, nu puteam crede că de la Dumnezeu. Eram atât de cufundat în păcat… Cum ar fi putut Dumnezeu să mă iubească?

Dar din când în când, pe neaşteptate, auzeam din nou: „Te iubesc, fiule, şi am atât de multe pentru tine…”

Într-o sâmbătă după-amiază eram afară, spălând maşina, când am auzit din nou acea voce. M-am enervat atât de tare! Îmi amintesc că am aruncat găleata de apă pe care o ţineam în mână şi m-am năpustit în casă, jos în pivniţă, unde puteam fi singur. Am strigat la Dumnezeu, spunând: „Nu ai nimic altceva de făcut? Lasă-mă în pace! Încetează să-mi mai faci asta! Nu Te pot sluji! Am încercat tot ce am putut ca să fac lucrurile pe care vroiai să le fac, dar am dat greş! De ce nu mă laşi în pace? Tu m-ai făcut aşa, nu? Nu eşti fericit? Lasă-mă în pace! ”

Când strigam la Dumnezeu (şi am folosit un limbaj dur! ), m‑am gândit că Dumnezeu va deschide pământul sub picioarele mele şi mă va trimite direct în iad! Dar iată ce am auzit: „Ai terminat? ” Dar nu mai aveam ce să spun. Iar Dumnezeu a continuat, spunând: „Crezi că ai ceva ce nu am Eu? Crezi că este ceva ce poţi face tu, şi Eu nu pot face? Crezi că am nevoie de banii tăi? Sau de timpul tău? Sau chiar de munca ta? Crezi că am nevoie de tine în vreun fel? Şi când ţi-am cerut Eu să faci toate acele lucruri? ” Am fost uimit. „Dar Dumnezeule, întotdeauna am auzit oamenii din biserică spunându-mi că asta ar trebui să fac…” M-a întrerupt: „De ce nu M-ai întrebat niciodată ce vroiam cu adevărat de la tine? ” Nu aveam un răspuns. Era adevărat. Nu L-am întrebat niciodată pe Dumnezeu ce vroia. Am presupus întotdeauna că oamenii din jurul meu ştiau ce aveam de făcut, prin urmare, am continuat doar să fac acele lucruri. Nu mai eram supărat, dar acum mă simţeam atât de pierdut şi confuz! Cu toate acestea, trebuia să continui conversaţia.

„Dumnezeule, ce vrei atunci de la mine? ”

„Vreau inima ta. ”

„Pentru ce vrei inima mea? Este atât de murdară! Este plină de păcat. Şi mai rău, de păcate pe care le iubesc, care au devenit parte din viaţa mea. Ce vei face Tu cu această inimă murdară a mea? ”

„Voi turna viaţa Mea în ea! ”

„Dar de ce? Nu înţeleg. ”

„Fiindcă pentru aceasta te-am făcut – ca să torn viaţa Mea în tine! ”

„Dar de ce? ”

„Pentru că Eu te-am făcut şi pentru că te iubesc! Vei accepta dragostea Mea? ”

Cumva, am simţit că era adevărat, că Dumnezeu mă iubea chiar aşa cum eram. Şi nu I-am mai rezistat. Nu am mai putut îndepărta acea dragoste copleşitoare. Iar apoi m-am trezit că plângeam incontrolabil şi că nu mai puteam sta în picioare. Am căzut în genunchi, mi-am deschis mâinile şi am spus: „Da, Doamne! Accept dragostea Ta! Nu înţeleg de ce vrei să mă iubeşti, dar nu mai pot trăi fără dragostea Ta! Dar nu-Ţi pot promite nimic. Nu-Ţi pot promite că mă voi lăsa de homosexualitate sau că voi renunţa la iubitul meu…” „Primeşte doar dragostea Mea pentru tine! Nu-ţi cer să-Mi promiţi nimic, doar să accepţi dragostea Mea. ”

Iar apoi s-a întâmplat. Am fost literalmente copleşit de dragostea lui Dumnezeu. De fapt nu cred că este posibil de explicat ce s-a întâmplat. Tot ce pot spune este că ea se revărsa! Îl iubeam pe Dumnezeu aşa cum n-am visat niciodată că ar fi posibil şi aceasta nu avea nimic de-a face cu ceva ce aş fi putut oferi în schimb. Era numai dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu, care se revărsa. Nu-mi venea să cred! Era mai presus de orice visasem vreodată sau de orice experimentasem vreodată înainte. Cum putea Dumnezeu să mă iubească atât de mult? Dar L-am lăsat doar să mă iubească. Pentru prima dată, viaţa mea avea un scop – avea sens! Asta este! Mi-am spus mie însumi, pentru aceasta am fost creat, ca să am parte de această dragoste, de acest Dumnezeu copleşitor! La început am simţit că este prea bine ca să fie adevărat! Dar în cele din urmă, acest sentiment a fost înlocuit de un altul: „Este atât de bine şi este adevărat! ”

Aceasta a continuat câteva zile şi m-am temut că, în final, va dispărea, iar lucrurile vor fi la fel. Cred că aspectul emoţional s-a diminuat, dar experienţa dragostei lui Dumnezeu, nu.

Ce am experimentat atunci a fost că tocmai lucrul pe care îl căutasem în homosexualitate, în toţi acei ani, ajunsese la mine, deşi pe atunci nu ştiam ce este. Ceea ce am văzut întâmplându‑se după acea experienţă a dragostei lui Dumnezeu a fost că am început să-I cer lui Dumnezeu să îndepărteze orice din inima mea care mă oprea să ajung să-L cunosc mai bine. Exista o dorinţă nouă în inima mea, o dorinţă nu numai de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci de a fi ca El. Dragostea lui Dumnezeu a produs în mine o dorinţă de a fi ca El. Nu mai vroiam nimic care să mă oprească să-L cunosc mai bine. Cu alte cuvinte, am găsit în Dumnezeu ceea ce căutam în practicarea homosexualităţii. Deci nu mai aveam nevoie să caut nimic în homosexualitate. Îşi pierduse atractivitatea pentru mine. Eu am fost cel care a luat iniţiativa de a pune capăt relaţiei în care eram. Eu am fost cel care I-am cerut lui Dumnezeu să îndepărteze din viaţa mea nu numai identitatea şi practicile homosexuale, ci şi dependenţele sexuale. Nu vroiam să mă ţină ceva departe de noua mea relaţie cu Dumnezeu.

Iar când a început să se întâmple aceasta, am descoperit, de asemenea, că dragostea şi harul lui Dumnezeu erau disponibile pentru mine, în timp ce învăţam să umblu în noua viaţă, pas cu pas şi zi după zi.

Au trecut câţiva ani de când s-au întâmplat acele lucruri în viaţa mea. Am învăţat să răspund durerii rănilor mele în moduri nesexuale. Am fost, de asemenea, vindecat de multe dintre acele răni. Am învăţat şi să mă întorc către Dumnezeu când sunt ispitit şi să mă încred în El pentru toate nevoile mele.

Experienţa a dat naştere în inima mea unei dorinţe de a împărtăşi această dragoste cu întreaga lume! Simt că este ceva prea bun ca să o ţin numai pentru mine – simt că lumea are nevoie să-L cunoască pe Dumnezeul care ne iubeşte pe fiecare dintre noi, într-un mod atât de special şi de transformator! Mă simt obligat să-i las pe alţii să cunoască faptul că Dumnezeu îi iubeşte şi că a făcut tot ce trebuia să fie făcut, ca să-i aducă înapoi la El!

Este ceea ce vreau să fac cu restul vieţii mele. Să vestesc Evanghelia dragostei şi harului lui Dumnezeu oricui doreşte să asculte, în special celor care se simt şi ei prinşi în capcana homosexualităţii, cum am fost eu. Şi ei au nevoie să experimenteze că nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi că nu există dependenţă pe care El să nu o poată zdrobi. Au nevoie să ştie că Dumnezeu este adevăratul Iubit al sufletelor lor!

[Willy Torresin, Will You Accept My Love? Copyright © Willy Torresin. Tradus şi publicat cu permisiune. ]

de Willy Torresin