de John Howard, așa cum i-a povestit lui Bob Davies

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă! ”, era rugăciunea mea frecventă. Parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Crescând, am fost întotdeauna conştient că eram cel mai mic copil din clasă. Mama înrăutăţea lucrurile, rugându-mă întotdeauna să mănânc mai mult.

„John, uită-te cum mă privesc toţi oamenii”, mi-a şoptit într-o zi în autobuz. „Se întreabă de ce nu te hrănesc mai mult. ”

Când aveam treisprezece ani, tata a fost transferat cu serviciul din Calgary, Alberta, la Thunder Bay, Ontario. A fost o schimbare dură pentru mine. Tocmai începeam liceul, ceea ce mi se părea înspăimântător.

În prima zi la noua şcoală, un tip numit Bill m-a invitat la biserică. Mersesem sporadic la şcoala duminicală şi ştiam că biserica ar fi fost un loc bun pentru a-mi găsi câţiva prieteni noi. Aşa că am început să merg cu el în fiecare duminică la Biserica Unită, care se afla chiar la poalele dealului pe care se afla şcoala.

Mai târziu, fiind în clasa a zecea la şcoala duminicală, am fost invitaţi la o serie de cursuri de şase săptămâni, care avea să fie urmată de o slujbă specială de confirmare pentru cei care vroiau să se alăture bisericii.

Nu voi uita niciodată predica din acea duminică dimineaţa, eu aflându-mă pe rândul din faţă împreună cu clasa mea. „Nu vă alăturaţi unui club”, ne-a spus pastorul. „Ceea ce faceţi de fapt este să vă daţi viaţa lui Isus Cristos, cerându-I să vină şi să preia controlul asupra ei. ” Nu mai auzisem aşa ceva până atunci.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă eşti cu adevărat aici, Te invit să vii în viaţa mea. Te rog, iartă-mă pentru păcatele mele şi ajută-mă să devin persoana care vrei Tu să fiu. ”

Când m-am rugat, s-a întâmplat ceva. Adânc, înăuntrul meu, a venit siguranţa că Dumnezeu este real şi am fost copleşit de sentimentul că eram iubit. Ştiam sigur că Dumnezeu mă iubea pe mine, micul John Howard. A fost o experienţă uimitoare.

După acea slujbă din aprilie 1963, m-am dus la orice activitate posibilă de la biserică. Aveam o foame nouă de a citi Biblia şi a mă ruga. Dintr-odată, biserica devenise o parte foarte importantă a vieţii mele.

Dar, în acelaşi timp, se întâmpla altceva, ceva ascuns şi tulburător. Ca tânăr adolescent, descoperisem o grămadă de reviste sportive vechi jos, în pivniţă. Răsfoind repede paginile, am fost atras de reclamele Charles Atlas. Privind trupurile celor care făceau body building, am gândit: „Aşa trebuie să arate un bărbat adevărat. Mi-aş dori să pot arăta aşa. ”

Mai târziu, am descoperit din întâmplare o altă revistă, într-un magazin din colţul străzii, plină de bărbaţi sumar îmbrăcaţi, în posturi seducătoare. M-am simţit fascinat şi stârnit sexual. Cumva, ştiam că sentimentele mele erau greşite.

Astfel a început un conflict interior care avea să continue aproape douăzeci de ani. Pe de o parte, mă rugam ca Dumnezeu să-mi înlăture sentimentele pentru bărbaţi, pe de altă parte, continuam să le găsesc plăcute. Îmi era prea ruşine să mărturisesc cuiva ce se întâmpla înăuntrul meu.

Am avut o mulţime de prietene în timpul liceului şi m-am simţit foarte în largul meu cu ele. În ciuda dorinţei sexuale în creştere pentru bărbaţi, am presupus că, în cele din urmă, mă voi căsători.

Apoi, prin intermediul şcolii şi al bisericii, am întâlnit o fată numită Vicki şi am început să ne întâlnim. Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci şi unu de ani, dar conflictul din interiorul meu s-a înteţit şi mai mult. Aveam deseori fantezii homosexuale când întreţineam relaţii intime cu soţia şi căutam în secret reviste şi cărţi care să-mi alimenteze dorinţele homosexuale.

Pe vremea aceea eram la seminar, instruindu-mă pentru misiune. Vicki şi cu mine am avut-o pe prima noastră fiică în 1972, apoi am adoptat un fiu. Mai târziu, am mai avut încă o fată. Îmi iubeam profund soţia şi copiii, dar gândurile senzuale îmi scăpaseră de sub control. Deşi nu vroiam să-mi pierd familia, simţeam o dorinţă crescândă de a acţiona dând curs sentimentelor homosexuale, pentru a vedea dacă realitatea era la fel ca fantezia. În vara lui 1974, în drum spre casă de la o conferinţă, am avut o întârziere la Winnipeg. În loc să stau cu prietenii, m-am dus la un motel renumit pentru activitatea homosexuală.

Un bărbat m-a abordat pentru sex. După ce a plecat din cameră, m-am îndreptat către duşuri. Mă simţeam atât de vinovat şi murdar – şi îmi era, de asemenea, teamă că aş fi putut lua o boală venerică.

Mai târziu în noaptea aceea, am îngenuncheat lângă pat şi m-am rugat. „Dumnezeule, îmi pare atât de rău! Te rog, iartă-mă pentru acest păcat îngrozitor. Promit că nu voi mai face asta niciodată. Şi Te rog, îndepărtează aceste sentimente greşite. ”

Pe vremea aceea făceam parte din personalul Bisericii Unite Collier Street din Barrie, Ontario. Trebuia să călătoresc destul de des la Toronto, făcând comisioane şi vizite la spital. În acele călătorii îmi era greu să stau departe de librăriile pentru adulţi.

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă! ”, era rugăciunea mea frecventă pe drumul spre Toronto. Dar odată ce ajungeam acolo, parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Răsfoiam reviste homosexuale şi memoram imaginile, având mai târziu fantezii cu ceea ce văzusem. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Apoi am început să merg cu maşina în zonele unde se căutau parteneri sexuali şi să citesc graffiti de pe pereţii toaletelor. Ştiam că, dacă acel comportament al meu continua, aveam să fiu din nou atras în activitate homosexuală. În cele din urmă, aveam să fiu prins şi să-mi pierd slujba şi familia.

Între timp, la biserică mă întâlneam regulat cu zece lideri de grupuri mici. Discutând problemele din grupurile lor, ca şi orice probleme personale, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine.

După o întâlnire, două femei s-au apropiat de mine. „John, simţim că efectiv te lupţi cu ceva”, au spus ele. „Dacă vei vrea vreodată să vorbeşti, vom fi aici pentru tine. ”

Le-am îndepărtat. „O, nu, e totul bine. Mulţumesc mult. ” În interior, m-am speriat. „Oamenii îşi pot da seama că am o problemă! ”, m-am gândit eu.

În următoarea călătorie la Toronto, am ajuns din nou într-o librărie pentru adulţi. Pe drumul spre casă, Dumnezeu mi-a vorbit: „John, ţi-am oferit acele femei ca să vorbeşti cu ele. ” Am sunat-o pe una din doamne în noaptea aceea şi i-am zis că aveam nevoie să mă întâlnesc cu ele.

Vinerea următoare, am vorbit cu ele toată după-amiaza, dezvăluindu-le ce aveam pe suflet. M-au iubit şi m-au acceptat, plângând de multe ori cu mine în timp ce ne dezvăluiam secretele. Am hotărât să ne întâlnim la fiecare două săptămâni. În anul care a urmat, Domnul a lucrat în viaţa mea în mod minunat.

Acele femei au devenit grupul meu de suport. Când mă duceam la Toronto, le sunam ca să le cer să se roage. Acest mod de a da socoteală a făcut ca lucrurile să fie cu adevărat diferite. Dependenţa de pornografie şi de fantezii imorale a început să scadă în intensitate.

Dumnezeu mi-a arătat că obiceiurile mele păcătoase erau modalităţi nesănătoase prin care mă confruntam cu emoţiile negative: stresul, singurătatea, mânia, sentimentele rănite. El m-a ajutat, de asemenea, să-mi accept trupul, să înţeleg că era darul Lui pentru mine, nu ceva de care să mă ruşinez.

După câteva luni, am ştiut că soţia mea trebuia să afle ce se întâmpla. Într-o noapte, înainte de a merge la culcare, i-am mărturisit, în cele din urmă, luptele mele cu homosexualitatea.

Vicki a fost rănită că păstrasem ascunsă de ea atâţia ani acea latură a mea, dar m-a sprijinit în căutarea vindecării. Şi, deşi era dedicată căsătoriei noastre, ştia că activitatea mea homosexuală făţişă era adulter. „Dacă vei alege un asemenea comportament, te voi părăsi”, mi-a spus ea. Faptul de a-i cunoaşte limitele m-a făcut mai motivat să nu cad iar în adulter.

Procesul de vindecare a continuat luni de zile. Treptat, le-am spus mai multor oameni cu ce mă confruntam, iar ei m-au sprijinit foarte mult. Pastorul meu senior a descoperit o carte care avea pe spate adresa unei misiuni a foştilor homosexuali. Le-am scris cerând materiale şi am devorat informaţiile.

În primăvara lui 1985, am mers la o conferinţă despre vindecarea de homosexualitate în Vancouver, Canada. A fost aşa de încurajator să întâlnesc alţi foşti homosexuali şi să le împărtăşesc problemele mele! „Dumnezeule”, m-am rugat în săptămâna aceea, „dacă vrei să încep o misiune pentru homosexuali, sunt de acord. ”

Apoi, într-o dimineaţă, am auzit la ştiri despre arestarea unui bărbat care era învăţător de şcoală duminicală în alt oraş. Fusese prins în timpul unei activităţi homosexuale. După ce şi-a luat rămas bun de la soţie şi copii, s-a dus în oraş şi s-a omorât.

Am plâns, ştiind că, fără harul lui Dumnezeu, aş fi putut fi eu în locul lui. Ştiam, de asemenea, că atât de mulţi dintre cei care se luptau cu homosexualitatea nu auziseră niciodată că există speranţă pentru schimbare.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă făcându-mi publică povestea, o astfel de tragedie ar putea fi prevenită, sunt gata să o fac. ”

Astfel că, în ianuarie 1986, am început un grup de suport al foştilor homosexuali, care funcţionează bine şi în prezent. A fost mişcător să văd schimbările pe care le-a făcut Dumnezeu în vieţile oamenilor care au venit.

Dumnezeu a continuat să lucreze în căsnicia mea. Acum mă bucur cu adevărat de latura fizică a relaţiei mele cu Vicki, fără să mai am nevoie de fantezii homosexuale pentru stimulare.

În comparaţie cu ce se întâmpla cu cinci ani în urmă, luptele mele cu dorinţa homosexuală efectiv au dispărut. Nu-mi mai este teamă de ispită când vine; am învăţat cum să o înfrunt cu succes.

Atâţia ani m-am chinuit să mă ocup de homosexualitate, numai eu şi Domnul. Apoi am descoperit că El vroia să-mi aducă vindecare prin oamenii Săi. Îl laud pe Dumnezeu că m-a condus la două creştine iubitoare, care au vrut să fie uneltele Sale pentru vindecarea şi schimbarea mea.

Şi astfel este adevărat ce a scris Iacov: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. ” (Iacov 5: 16) Lăudat să fie Dumnezeu!

[John Howard, Bob Davies, Out of Homosexuality: A Pastor’s Story. Copyright © 1988 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. John este pastor responsabil cu educaţia la biserica Collier Street United Church din Barrie, Ontario, Canada şi licenţiat în Teologie la Universitatea Victoria din Toronto. El şi soţia sa au trei copii. ]