Eram în ziua de 23 iulie 1988, în salonul 414, la etajul patru al Spitalului Century City din California. Soţul meu, Bob, şi cu mine veniserăm în grabă acolo de la Washington, deoarece temperatura fiului nostru Scott ajunsese la 41, 1 grade. Era în pericol să moară.

Apoi a venit mărturisirea lui, care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. „Mami şi tati, ” ne-a spus Scott, „am SIDA. Medicii mi-au dat între nouă şi douăzeci şi patru de luni de trăit. ”

Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne spusese că era homosexual. Şi de când aflasem în anul dinainte că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce găsisem despre HIV/SIDA. Aşa că mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu mă aşteptasem să se întâmple atât de curând.

Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva ce desfide o explicaţie la nivel pur omenesc. În loc de disperare, era pace. Chiar din acel primă clipă, când emoţiile mele erau amorţite de şoc, la nivel spiritual, SIDA nu a putut să mă biruie. Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat, SIDA nu am putut niciodată să ne învingă cu adevărat.

Faptul că am auzit diagnosticul în acea noapte, a schimbat modul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când Scott ne-a spus prima oară că era homosexual, ne-a fost tare greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să renunţe la viaţa homosexuală.

Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I lui Dumnezeu să-i îndepărteze sentimentele. Era un tânăr creştin sensibil, care îşi mărturisea în mod deschis credinţa. Ştia ce credea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase despre „poponari şi pederaşti” l-au împins doar să se ascundă şi mai mult.

Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru restaurare. Membri din biserică au venit la noi, plini de mâhnire şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott. Probabil că fiul nostru a fost distrus de acea experienţă. Dar chiar dacă l-a zguduit, ea nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie, până la colegiu şi şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era foarte evidentă.

Dar am simţit o anumită amărăciune datorită faptului că atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre, au existat fisuri ale relaţiei dintre noi şi biserică, din cauza unor decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele lui Scott, mi-a zis: „Mami, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei, pentru că astfel de creştini sunt ei. Dar i-am iertat şi merg înainte. ” În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă el îi iertase pe cei care îl răniseră, cu siguranţă, şi eu trebuia să o fac.

Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am dat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând judecata pe seama lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să nu-l mai avem mult timp, aşa că fiecare moment este preţios.

Scott si-a revenit din prima infecţie acută, doar pentru a se îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceea, deşi nouă specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca temperatura să urce la mai mult de 40, 5 grade. A fost una dintre cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă. Apoi urca din nou, iar criza ne stătea din nou în faţă. Zile în şir, Scott a fost complet incoerent.

Stăteam pe un scaun în colţul salonului şi mă uitam la Scott cum zăcea pe patul de spital. „Ar putea să moară”, m-am gândit eu. Pentru mine, viaţa se schimbase pentru totdeauna. Realitatea acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă, încât am strigat: „Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta, nu-l pot privi pe fiul meu murind! ”

Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu a coborât peste mine, atunci când Duhul Lui a personalizat pentru mine un verset din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut lui Scott şi surorilor lui, cu ani în urmă: „Ştiu că este prea greu pentru tine, Mignon, dar puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. ” (2 Corinteni 12: 9). Apoi am auzit altceva, la fel de clar de parcă mi-ar fi spus-o Dumnezeu în persoană: „Mignon, lumea întreagă are nevoie să afle despre dragostea Mea. Vreau ca tu să mergi şi să-i iubeşti. ”

Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea El erau pacienţii din celelalte cincisprezece saloane, niciunul neavând o familie care să îl susţină. După ce m-am rugat pentru înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul din partea cealaltă a holului, unde stătuse Scott la prima lui spitalizare.

Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce am vorbit un timp, am zis: „Jerry, văd că acesta este un loc foarte singuratic, iar SIDA este o boală a singurătăţii. Te simţi vreodată singur? ” „Uneori, ” a răspuns el. „Uneori mi se pare că nu mă iubeşte nimeni. ” „Ei bine, ” am continuat eu, „vroiam doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru El. ” Apoi i-am împărtăşit cât de grea era această experienţă pentru mine, ca mamă, şi că puteam trece prin ea numai fiindcă ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era asupra mea şi a lui Scott. „Cum poţi şti cu adevărat asta? ” m-a întrebat Jerry. I-am povestit despre trecutul meu, că am crescut într-un cămin creştin şi că mersesem la şcoala duminicală în copilărie, şi cum credeam în Dumnezeu din toată inima mea. „Vreau să cred şi eu”, mi-a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala duminicală când eram copil. Părinţii m-au trimis. Dar de atunci, m-am lăsat dus de val. ”

Conversaţia a devenit foarte relaxată după aceasta; deloc forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire pentru a face aşa ceva. Dar cred că un progres efectiv am făcut când l-am întrebat pe Jerry dacă aş fi putut face pentru el, pentru ca ziua să fie mai bună pentru el. „Da”, a spus el. „Vrei să mă freci pe spate? ” „Bine”, am zis, nu prea sigură cum să procedez. Dar mi-am pus loţiune pe mâini, iar el s-a întors pe o parte şi i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata de plecare, a vrut să mai rămân.

M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că ar trebui să fac ceea ce înainte îmi păruse imposibil, dar că puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am plecat de la Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de pe etaj. Şi toţi oamenii implicaţi acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună „Mami”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos uneori, şi vroiam să-i ajut pe acei oameni să vadă că dragostea lui Dumnezeu exista în lumea aceasta rea şi pentru ei.

Aş vrea ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce ştiu acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte tăcut, uneori ore în şir. „Mami, ” întreba el, „de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut? ”

Nu ştiu de câte ori m-a întrebat aceasta sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott. ” Rămânerea lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai din cauza neputinţei pe care o simţea. Eram supărată pe trecut fiindcă ne fura şi prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi să o iau de la început, aş încerca să-l ajut să vorbească despre asta. Aş aranja să facă parte dintr-un grup de suport. Dar noi eram singuri; am făcut tot ce am putut.

De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile. Simţeam că trebuia să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam lacrimile. Acasă umbla prin cameră ca un bătrân, fără putere, iar eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam niciodată jos până nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.

Poate că ar fi ajutat să admit cu simplitate: „Da, suntem trişti, Scott, trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te iertăm, pentru că te iubim, iar nimic din ceea ce ai făcut sau din ceea ce ai putea face în viitor nu ar putea schimba asta. ”

În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui din cauză că avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu moartea în sine. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a muri, a mărturisit: „Mami, mi-e teamă. ” Când am discutat, am înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau de ordin fizic sau intelectual, ci de ordin emoţional şi spiritual. Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.

Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al personalului de la spitalul, judecătorul pensionar Howard Patrick l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit să citească şi să se roage cu Scott în fiecare zi, cât a mai avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o rugăciune a acestui om minunat, care între timp i s-a alăturat lui Scott în cer. Când a murit, Scott era pregătit şi nu se mai temea.

Sfârşitul a venit în ziua de 19 septembrie 1989, la ora douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în salon, tatăl lui şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu putea răspunde, am spus cu blândeţe: „Scott, dacă nu te simţi iertat pentru ceva de tatăl tău, de mine sau de Isus Cristos, să ştii că eşti iertat. Cere această iertare şi pleacă în pace. ”

Scott a murit douăzeci de minute mai târziu. Dintr-odată, în timp ce stăteam lângă el, a răsuflat, apoi a devenit liniştit. Apoi a mai răsuflat o dată, din gâtul lui s-a auzit o uşoară bolboroseală şi s-a dus.

„Dragul meu, dragul meu fiu! ”, am şoptit eu, „îmi vei lipsi mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să fiu curajoasă şi tare, şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii. M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom merge mai departe, iar Dumnezeu va fi tăria noastră. ”

Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să intre în casa noastră prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră drept „învingătoare”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt convinsă că noi toţi suntem doar nişte călători în procesul descoperirii a cine suntem noi, ce este viaţa, Cine este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea noastră astăzi.

Într-o zi deosebit de dificilă, când Scott era încă în viaţă, mă simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în sus spre cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva! Ajută familia noastră! ”

În timp ce mă rugam, pacea a coborât treptat peste mine. Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am auzit niciun glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare. Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un fel în care nu mai ştiusem niciodată: Dumnezeu deţinea controlul şi avea să fie tăria noastră.

[Mignon, Mom, I Have AIDS. Tradus şi publicat cu permisiune. Mignon şi soţul ei, Bob, sunt Directori la Support For Journey, Inc. , P. O. Box 1794, Oak Harbor, Washington 98277, USA, telefon: (01)360. 675. 1835, o misiune pentru cei care trăiesc cu HIV/SIDA. ]