De ceva timp îmi stăruie în minte o amintire de demult, care într-o oarecare măsură răspunde la unele frământări și întrebări pe care unii oameni le au. Am să aștern în continuare această amintire a mea iar la sfârșit voi scrie și întrebările acestea frământătoare lăsând apoi cititorul să tragă concluziile de rigoare. Mă revăd acum când scriu, cum eram acum zece ani în urmă într-o stare de zbucium plimbându-mă prin acea masă  de oameni din Madrid. Priveam acele fețe pe care le întâlne-am în cale, negrii și albi, străini și cetățeni spanioli. Acel furnicar de oameni ce luptau continuu pentru a supraviețui, pentru a reuși în viață. Totul nu era și nu este decât o luptă dureroasă uneori cu oaze calde și fericite, dar durerea e însă cadrul principal al scenei, pentru că trăim într-o lume a suferinței. Însă dincolo de freamătul luptei crâncene de a supraviețui economic sau pentru a urca la un nivel profesional cât mai înalt, sunt alții ce caută numai îmbogățirea prin mijloace meschine. Am întâlnit și o categorie de oameni ce se prăbușesc moral și material fără să mai facă nici un gest de aș opri prăbușirea se lasă în voia căderii și parcă așteaptă momentul impactului în fundul prăpastiei, acest impact poate fi ori prăbușirea definitivă ori redeșteptarea personală spre un nou început. Dar dincolo de zbuciumul luptei, de trudă și oboseală, de meschinătate și ignoranță, de foame și îmbuibare, de dezechilibru și echilibru din viețile oamenilor există speranță întru-un viitor luminos prin intermediul comuniunii cu Dumnezeu. Îmi analizez uneori trecutul și îmi dau seama că dacă nu aș fi fost susținut de puterea divină m-aș fi prăbușit în marea masă a mulțimii ce m-ar fi strivit și asimilat, aș fi rămas ca un nenorocit sărman printre atâți și atâți  cu aceași soartă. Mă refer la oamenii ce Îl resping pe Hristos și trăiesc în viață fără speranța mântuirii. De-a lungul acestor ani am simțit mereu o mângâiere caldă ce mi-a atins inima, deschizându-mi  un orizont fascinant din punct de vedere spiritual. Într-o sâmbătă dimineața din acea perioadă când îmi începeam viața de emigrant m-am dus într-o biserică neoprotestantă din Madrid, interiorul ei îți strecura în suflet elementul sacru, iar în față în locul unde era amvonul pe un perete de cărămidă visto era o cruce mare din lemn  părea un monument al jertfei. Oricine privește o cruce cred că ar trebui să înțeleagă că ne transmite un mesaj clar de neconfundat, acest mesaj îl gasim în Evanghelia după Ioan 3; 16. „Fiindcă  atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Simțeam o solemnitate în atmosfera din jur, ușor sala bisericii se umplu cu oameni ce se ajezau în băncile aranjate ordonat. Era arhiplin unii stăteau în picioare alții în holul de la intrare. La început a cântat corul bisericii, a fost frumos ceva despre iubire, speranță, pace dar eu am rămas tot rece și suferind lăuntric, e ca și cum cineva are o durere în corp i-a o pastilă și simte o ameliorare dar e doar pentru puțin timp pentru că durerea revine. La amvon apăru pastorul era spaniol, un bărbat de înălțime mijlocie cu mustață, însă ceea ce impresiona la el erau ochii și expresia feței ce  revărsau ceva cald, părintesc, transmitea seninătate, speranță, era ca o adevărată imagine pastorală  dând dovadă de o autentică modestie. În momentul când începu să vorbească, vorbele îi erau calde mă pătrunde-au atingându-mi coardele sensibile ale sufletului. Începu să vorbească despre străinii și călătorii  ce uneori trec prin suferințe și au ca destinație fascinantul oraș numit Noul Ierusalim. Nu am să redau predica lui cuvânt cu cuvânt ci doar partea finală în care ne-a povestit o întâmplare care pe mine m-a ajutat să  înțeleg multe lucruri. „În timpul celui de al doilea război mondial trăia un pastor baptist în Berlin. Era un om inteligent și a înțeles ceea ce  unii pe atunci nu înțelegeau, adică încotr-o se îndrepta politica lui Hitler. A început ca de la amvon să țină un fel de conferințe social-politice cu caracter moral. La scurt timp naziștii au aflat, au venit l-au arestat și l-au închis în unul din acele teribile lagăre de exterminare. Trăind acolo zi de zi, a rămas îngrozit de ceea ce oamenii puteau să le facă altor semeni de-ai lor, nu-i venea să creadă că ființa umană poate decade în așa hal. Era un obicei în lagăr dacă cineva evada atunci rudele mai apropiate, prietenii, erau executați. Într-o noapte au evadat câțiva deținuți, iar a doua zi dimineață au fost aliniați toți cei din lagăr. În față au fost scoși opt deținuți care urmau să fie executați. Printre ei se afla și un copil cam de zece ani. Erau acolo ofițeri SS, soldați cu armele pregătite, totul părea macabru-demonic, în toată acea ceremonie sinistră nu era nimic uman. Demonii preluaseră mintea oamenilor ce-și chinuiau semenii, s-a hotărăt ca să fie executați prin spânzurătoare, iar în timp ce erau spânzurați pastorul a observat că acel copil pentru faptul că era subnutrit corpul său  nu avea destulă greutate să-l sugrume, practic se zbătea între viață și moarte. Atunci pastorul și-a spus în mintea lui „Dumnezeu nu există, dacă ar exista n-ar lăsa ca acest copil să se chinue așa.” Apoi a simțit un val de căldură în tot corpul și a auzit în mintea lui o voce zicându-i: „Eu sunt aici, așa cum am fost și atunci când Fiul Meu a murit pe Golgota.” Pastorul a înțeles dimensiunea suferinței umane într-o lumină nouă și anume imaginea unui Dumnezeu Atotputernic ce suferă în cadrul marii lupte dintre bine și rău, limitat fiind de libera alegere a omului.” De fapt lumea noastră este un front al marii controverse dintre Hristos și Satana. Ne naștem, trăim și murim în acest front nu putem înțelege aici și acum totul însă să nu uităm că la Golgota suferința la lovit din plin pe Dumnezeu. Unii oameni în ultimul timp se întreabă tot mai insistent: Dacă Dumnezeu este dragoste de ce există suferință? Dacă Dumnezeu este Atotputernic de ce îngăduie uneori necazuri  în viețile noastre? Înainte de a ne grăbi să tragem propiile noastre concluzii este bine să studiem cu atenție și răspunsurile pe care Biblia le oferă la problema suferinței umane. „... Căci vechile suferințe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei. Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute, și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi. Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.” Totuș în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Isaia 66:16,17. Romani 8:18,35, 36,38, 39.)