Într-o după amiază de iarnă valenciană înaintam pe o străduță îngustă din centrul Valenciei ce mai degrabă semăna cu un gang. Mă îndreptam spre unul din centrele de ajutorare a oamenilor străzii numit Misiunea Evanghelică Urbană. Pe acea străduță erau înghesuite una lângă alta niște clădiri vechi, totul era pustiu nu prea aveai la acea oră oameni pe acolo. Totul îmi strecura în suflet un sentiment de tristețe, iar cerul era cenușiu, întunecat, totul îmi dădea impresia că mă coborâsem la periferia societății printre oamenii de jos poate chiar la cea din urmă treaptă. M-am oprit la un parter unde era centrul misiunii, erau deja la coadă oameni ce așteptau să se deschidă, unii pentru a face baie și a primi ceva de mâncare alții pentru haine, iar alții pentru a căuta ceva de muncă.

Erau acolo la coadă acei țigani români ce cerșesc prin centrul Valenciei sau pe lângă marile centre comerciale. Aveau cu ei acele cartoane pe care cu litere mari în spaniolă scria că ei sunt bolnavi, nu mai pot muncii, le este foame și au nevoie de ajutor, sau că pe undeva au o fetiță cu cancer ce are nevoie de tratament, iar ei nu au banii necesari pentru a cumpăra medicamentele. De obicei aceștia se așează în locurile cele mai aglomerate, uneori pe genunchi cu acele cartoane scrise așezate cât mai vizibil pentru ca trecătorii să le poată citi. Apoi este interesant modul cum acești cerșetori își schimbă expresia feței având pe față un aer de suferință și implorare. Odată de la distanță l-am urmărit pe unul ce stătea pe genunchi aproape în mijlocul trotuarului cerșind iar oamenii treceau pe lângă el. În douăzeci de minute cât l-am urmărit nu am văzut pe nimeni să-i dea nimic doar disprețul unor trecători și acel cerșetor continua să stea pe genunchi în acel loc cu fața sa ce exprima suferință dar o expresie a suferinței ce uneori o vezi în câte un film la un actor ce trebuie să interpreteze un rol de om suferind însă cu tot efortul lui îți dai seama că nu îi iese ceva nu merge iar interpretarea este mai mult artificială, iar actorul nu a reușit o interpretare plină de profesionalism a personajului respectiv.

Am înțeles că unii din acești cerșetori lucrează pentru alții ce stau în umbră și dirijează totul, iar ei trebuie să le ofere zilnic acestora o anumită sumă de bani, iar dacă nu o au cine știe ce se poate întâmpla. Am observat că cei aflați la coadă mai toți erau înalți, voinici, oameni buni de muncă, ce ar fi putut face ceva cu brațele, însă preferau să se dedice cerșetoriei, cine știe poate unii erau forțați de acei șefi ai lor ce stau în umbră. Acei cerșetori stând la coadă îmbrăcați cu acele haine vechi ponosite cu acele cartoane sub braț, vorbeau între ei râdeau, erau destinși ca niște oameni ce și-au terminat ziua de muncă și simt nevoia de puțină conversație.

Cu ceva timp în urmă am văzut un om ce era spaniol cerșind întru-un loc pe unde treceau mulți turiști, erau de asemenea multe restaurante în zonă, iar acel om stătea în picioare cu mâna întinsă între trecători, iar când vedea pe cineva mai bine îmbrăcat și considera el că acea persoană are bani atunci cu o agilitate extremă se îndrepta spre acel om îi făcea o reverență și îi cerea bani. Acel cerșetor era un bărbat cam de cinzeci de ani însă puternic, ager, cel puțin așa îmi dădea impresia după modul cum se mișca. Oare de ce cerșea acolo în loc să-și caute ceva de muncă?

Dacă tot am scris câte ceva despre cerșetori, am să redau o discuție pe care am avut-o într-o altă zi cu unul din ei. Așteptam pe cineva pe unul din marile bulevarde din Valencia la un moment dat atenția mi-a fost atrasă de un bărbat ce avea în jur de șaizeci de ani, era cocoșat și mergea cu dificultate ajutându-se de o cârjă, se oprea din când în când pentru a le cere bani trecătorilor. Era îmbrăcat cu niște haine vechi ponosite, avea o haină mare de costum neagră, niște blugi și adidași în picioare, purta pe cap o șapcă neagră, era nebărbierit cu sprâncenele stufoase, fața sa osoasă părea cioplită din piatră, fruntea sa, nasul mare puțin coroiat, obrajii cu găuri, totul pe chipul său îmi dădea impresia că fusese modelat de vicisitudinile vieții. Era un om osos încă puternic la cei șaizeci de ani ai săi după tenul său brunet mi-am dat seama că era un țigan român, s-a apropiat de mine întrebându-mă:

– Ești român?

– Da, i-am spus eu.

– Eu sunt țigan din Galați, sunt la cerșit pe aici ce să-i faci trebuie să trăiesc și eu, nu fur pentru că îmi dau seama că nu merge pe aici cu furatul te bagă spaniolii imediat la pușcărie, sunt atât de fricoși spaniolii că atunci când mă apropii de ei pe la terasa unui restaurant, intru printre mese să cerșesc imediat ei pun mâinile pe poșete ca nu cumva să fur ceva și îmi dau bani, câștig cam o sută de euro pe săptămână, deci patru sute de euro pe lună, ce să-i faci asta-i viața.

– Ești cu familia aici?

- Da cu băieții, dar ei lucrează în Alzira la portocale, însă nu merge, bani puțini nu mai merg lucrurile ca altădată. Am fost și în Italia în mai multe locuri vorbesc bine italiana și spaniola, aici am o cameră închiriată stau liniștit nu mă deranjează nimeni, nu aș sta dar ce să faci în România acolo muncești o zi întreagă pentru o bucată de pâine, știu cum este am lucrat cu ziua în România pentru câțiva lei te muncesc românii de te omoară. Iar să plec în altă parte, în Germania, Franța, sau Norvegia, este greu dacă nu ai pe nimeni trebuie să tragi la cineva altfel este foarte greu dar hai să-ți arăt ceva.

Dintr-o dată își îndreptă spatele ce până atunci îl ținuse cocoșat, iar piciorul cu care mersese greu până atunci și-l îndreptă și cu agilitatea unui tânăr făcu câteva mișcări din picioare. Iar ochii săi negrii exprimau bucuria unui șmecher de meserie, de asemenea îmi dădea impresia unui om ce umblase mult prin lume și învățase multe din viață și bune și rele.

– Spaniolii cel mai sfânt pe lume au femeia și câinele de astea două lucruri nu trebuie să te atingi, am învățat asta și respect ca să pot și eu cerșii și trăi pe lângă ei.

După ce am mai discutat puțin se depărtă câțiva pași și dintr-o dată deveni din nou acel cocoșat, șchiop ce mergea ajutat de o cârjă, făcu câțiva pași apoi se întoarse spre mine făcându-mi o reverență și într-o spaniolă destul de bună îmi spuse:

– Gracias señor ( Mulțumesc domnule ). Zâmbind șmecherește apoi îmi întoarse spatele și începu reprezentația lui favorită, părea un adevărat cocoșat, șchiop printre trecători și ce bine știa să-și așeze expresia feței dându-și un aer de om necăjit ce are urgentă nevoie de ajutor. Cine știe dacă nu toată viața lui fusese o reprezentație interpretând rolul care îi convenea mai bine. Este tristă acea viață în care un om se întreabă: , , Ce rol să interpretez pentru a câștiga mai bine din punct de vedere material?”

Se pierd astfel valorile umane și cu timpul o astfel de viață se năruie pierzându-se în nimicuri, este doar o simplă observație nu mă pot numi judecătorul nimănui, ci doresc să exprim realitatea ce uneori este atât de dură. Dar mai presus de orice prin intermediul acestor însemnări ce au ca temă lumea celor de jos, doresc să subliniez destinul măreț ce îl poate avea fiecare ființă omenească prin conlucrarea cu Iisus Hristos ce în ciuda păcatelor noastre, a slăbiciunilor noastre, a tot ce este rău în ființa noastră, poate face ceva minunat din cele mai pierdute vieți, din cele mai fără de speranță cazuri din punct de vedere omenesc. Însă totul depinde dacă persoana în cauză, dorește să accepte revărsarea uimitorului Său har răscumpărător în inimă.

Îmi dau perfect seama că dincolo de cerșetorii de meserie care ar putea munci ca să trăiască, sunt și acei oameni pentru care a cerși înseamnă de fapt a lupta pentru a supraviețui. Într-o dimineață treceam pe lângă Plaza de Toros din Valencia iar la intrarea în metrou era un tânăr cam de treizeci de ani ce stătea acolo jos pentru a cerși, avea un handicap grozav de la cot în jos nu avea decât un ciot. Razele soarelui îi luminau fața încălzindu-i de asemenea și corpul, era tuns scurt cu părul șaten, ochii săi m-au impresionat laolaltă cu expresia feței lui ce era un amestec de suferință si speranță, se vedea că deși suferea pentru starea în care se afla dincolo de drama sa exista încredere, speranță, în inima lui. Fața lui luminată de razele ce cădeau chiar atunci pe locul unde se afla el cu acea resemnare în fața dramei sale și acel firicel de speranță ce-i înfrumuseța fața era de admirat.

Această imagine a acelui tânăr mi-a adus aminte de o întâmplare ce am auzit-o cu ani în urmă. Un ziarist din America de nord a mers în Mexic pentru a scrie un articol. Într-o dimineață se afla într-un sat mexican ce era asemenea acelor sate ce apar în filmele clasice, cu acele căsuțe mici albe ce erau așezate lângă un deal pe care se află biserica. Ziaristul a observat un mexican fără picioare, într-un fel de scaun cu rotile ce înainta spre biserică, se ajuta de mâini ca să poată înainta, a mers după el până în interiorul bisericii, unde surprins l-a văzut pe acel om că se închina atunci i-a zis:

– Pentru ce te închini, mai poți ținând cont de circumstanțele în care te afli, nu știu cum de mai ai putere?

Atunci acel mexican s-a întors spre el, iar ziaristul povestea că fața acelui om radia de bucurie apoi spuse surâzând:

– Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care mi-o dăruiește să o trăiesc.

Acel tânăr din Plaza de Toros mi-a amintit de această întâmplare. Cine poate pătrunde în adâncul unor astfel de ființe pentru a vedea câtă durere există uneori, și cum Dumnezeu poate triumfa prin speranța Sa și în astfel de cazuri atât de disperate din punct de vedere omenesc.