Pe când eram copil și mergeam în vacanțe la bunicii mei simțeam o adevărată bucurie. Casa lor se afla întru-un sat numit Poșta din județul Tulcea ce era așezat între niște păduri pline de farmecul naturii. Ei aveau o casă cu o livadă de meri, peri în fața casei apoi grădina de zarzavaturi, de asemenea o frumoasă vie. Primăvara și vara era o adevărată fericire să te miști prin acel cadru, să te joci, să simți că trăiești în acel cadru natural dat omului de la început să trăiască. Acel loc idilic al vieții de la țară îmi umplea întreaga ființă, mă copleșea cu o stare de pace, de fericire mereu crescândă, mereu proaspătă și care nu se epuiza niciodată. Iar bunicii mei din partea mamei mă înconjurau cu grija și iubirea lor duioasă. Erau imaginea autentică a acelor țărani români ce munciseră o viață iar la bătrânețe se odihneau bucurându-se că mai pot avea grijă de nepoți.

Mai veneau câteodată și alți nepoți de ai lor, însă am observat că atunci când ne jucam în livada din fața casei bunicii noștri se bucurau pentru că ne vedeau acolo în fața lor jucându-ne, râzând plini de acea fericire copilărească. Bunicul meu era un om ce trecuse prin multe în viața lui, se trăgea dintr-un sat din județul Prahova era mocan și ne spunea că bunicul lui, tatăl sau, fuseseră ciobani avuseseră oi multe iar el urmase o bună parte din viața sa acea tradiție de familie, deși mai făcuse și altceva fusese ospătar prin Galați, soldat pe front în timpul războiului, muncitor pe șantier, lucrător la colectiv și bineînțeles cioban era pasiunea și plăcerea sa de a merge cu oile la păscut. Iar seara când ne așezam după cină în jurul său lângă vatra sobei în care mai mocnea puțin jar începea să ne povestească istorii din viața lui, pot să spun că avea un dar minunat de a povesti împletit cu un umor al omului simplu de la țară ce învățase atât de multe lucruri din viață.

Ne vorbea uneori despre Dumnezeu, iar seara se așeza pe genunchi și se ruga cu voce tare. Îmi aduc aminte că uneori ne punea și pe noi pe genunchi să ne rugăm, de la el am învățat rugăciunea Tatăl nostru. El și bunica mea aveau de toate trăiau o bătrânețe cu adevărat fericită plină de binecuvântări după toată osteneala și truda din viața lor avuseseră treisprezece copii din care unsprezece mai trăiau erau căsătoriți la casele lor, însă unii dintre ei plecaseră la oraș, la lucru în fabrici sau combinate. Munca la oi de o viață îi istovise pe bunicii mei, am observat că bunicul meu era iubit de oamenii din sat pentru calitatea sa umană și pentru umorul său. Îmi aduc aminte că adeseori mergeam cu el pe ulițele satului și ne întâlneam cu cineva care întreba:

- Ce mai faci nea Culiță?

Iar el răspundea plin de acel umor al său cel caracteriza mereu.

- Amărât dar o duc bine.

Apoi începea să vorbească, să povestească atâtea și atâtea lucruri, pe atunci viața era mai lentă nu se desfășura totul cu atâta viteza ca astăzi, iar oamenilor le plăcea să dialogheze ceea ce consider că era un lucru bun.

Îmi plăceau acele dimineți de vară când mă trezeam și ieșeam pe prispa casei bătrânești și vedeam cum pe uliță ridicând praful în sus treceau oile mânate de ciobani, iar bunicul își mai scotea din curte cele câteva oi pe care le mai avea nici la bătrânețe nu renunțase la oi și la un cal cu căruță. De asemenea aveau curtea plină de păsări, după ce plecau ciobanii cu oile se ducea cu două căldări la fântână și venea cu apă. Avea cred că pe atunci șaptezeci și șapte de ani era încă robust plin de putere, fața lui era plină de cute erau urmele luptei cu viața, ochii săi căprui, mari, expresivi, plini de acea lumină a oamenilor de treabă, brațele încă puternice, vânjoase cu palmele mari bătătorite de muncă, degetele groase cu care căra apă de la fântână sau înhăma calul care nu era chiar domol ci avea unele năravuri, apoi putea muncii ore în șir la grădină sau la parcela de la marginea satului. Bunica însă era mai slăbită de anii de viață și greutăți, crescuse mulți copii și nu se mai ocupa decât de mâncare, curățenie și pasările din curte.

Mă bucuram atunci când bunicul mă lua cu căruța fie la moară, sau la cooperativă, însă cea mai mare bucurie o aveam atunci când mergeam cu el la pădure după lemne. Odată îmi aduc aminte am intrat amândoi cu căruța pe un drum ce șerpuia printre copaci, urcam puțin în deal iar calul mergea ceva mai lent, când deodată bunicul m-a făcut atent arătându-mi ceva în față, am întors capul și am văzut un cerb cu câteva căprioare ce pășteau liniștite între copaci. Tot acel tablou natural mi-a rămas adânc imprimat în memorie, de la cerul senin de vară la culoarea copacilor, apoi verdele viu al ierbii și căprioarele păscând atât de liniștit, deodată  calul a fornăit, apoi a nechezat iar căprioarele s-au speriat fugind în pădure, iar bunicul s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis:

- Ai văzut câtă frumusețe a creat Dumnezeu iar unii spun că totul a evoluat și că nu ar exista un Creator, însă uităte numai la aceste culori frumoase naturale, apoi daca privești o floare cine a colorat-o atât de frumos.

Îi plăcea să țină discursuri despre credința sa, despre convingerile sale profund religioase, nu îi plăcea comunismul pentru că îi luase pământul, oile, caii, avusese înainte de a începe colectivizarea cam două sute de oi și câțiva cai și mai rămăsese cu zece oi, un cal și găini, primea de asemenea o pensie. Uneori îl auzeam când mai stătea de vorbă cu un vecin ce îl vizita adesea spunând:

- Comunismul va cade așa am înțeles din cărți va ieși din nou la lumină credința.

Una din cele mai mari bucurii ale bunicilor mei era atunci când duminica le veneau copiii de la oraș în vizită și se umplea casa și curtea de nepoți. Puneau vara o masă mare plină cu de toate la umbra unui măr, erau de toate pe acea masa și bineînțeles vin din via bunicilor, iar bunicul în capul mesei radia de fericire, știam cum avea să se sfârșească ziua pentru el, pe unii din copii îi lăuda pe alții îi certa în funcție de ceea ce știa că au făcut. Rareori se îmbăta bunicul însă cei drept uneori i se mai întâmpla. Uneori mă lua cu el la mănăstire mergeam duminica de obicei cu căruța dis de dimineață lui îi plăcea să asiste la slujba pe care de obicei o oficia părintele Pavel ce era duhovnicul și prietenul său. Îmi aduc aminte că vizitam anumite măicuțe bătrâne în chiliile lor cărora el le ducea câte ceva din ceea ce bunica pregătise de mâncare pentru ele, apoi mergeam să ascultăm slujba.

Într-una din acele ocazii după terminarea slujbei din acea mănăstire înconjurată de păduri, în timp ce bunicul înhăma calul iar eu stăteam pe lângă el a ieșit părintele Pavel afară din biserică după ce a vorbit cu diferite persoane s-a apropiat de noi, era îmbrăcat cu acele veșminte preoțești în care slujise, a discutat puțin cu bunicul apoi zâmbind s-a întors spre mine m-a mângâiat pe cap și a spus:

- Nea Culiță acesta este nepotul tău favorit despre care mi-ai vorbit cu atâta drag, iar atunci când era mic fiind bolnav mi l-ai adus să mă rog pentru el și cum mai plângea atunci iar tu erai atât de speriat că îți moare nepotul fetei tale cele mai mici. Nu ți-am spus că suflarea tuturor ființelor vii se află în mâna lui Dumnezeu și uite acum ce mare s-a făcut și ce putem știi noi ce plan minunat are Dumnezeu cu el.

- Da părinte Pavel ai avut dreptate... spuse bunicul surâzând.

Părintele Pavel era foarte respectat de oameni chiar și de unii protestanți după cum aveam să aflu mai târziu pentru înțelepciunea sa și sfaturile pe care le dădea oamenilor ce veneau cu problemele lor la el în chilia sa. Era considerat ca un om foarte consacrat în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Am observat de a lungul anilor  că de obicei preoții sau pastorii ce slujesc la altar sau la amvon au o condiție spirituală și cunoștințe teologice mai bune decât noi oamenii simpli. Însă la unii din acești slujitori am văzut un fel de fariseism adică o lipsă a unei vieți spirituale ai impresia că sunt ca niște actori într-o piesă de teatru. Însă părintele Pavel era un om ce trăia o viață spirituală autentică. Înalt, slab cu fruntea și fața frumos construite, ochii negrii ce reflectau acel patos cu care își trăia creștinismul era un om foarte echilibrat în gândire, în vorbire iar când zâmbea pe fața sa se putea vedea o expresie de bunătate și liniște sufletească. Bunicul meu era un admirator al părintelui Pavel îl considera un om al lui Dumnezeu, iar eu ca copil fiind stând în preajma acelui om mă rușinam, poate era din pricina firii mele timide, sau poate că mă simțeam intimidat de măreția acelui om ( bineînțeles că toată această descriere nu o fac doar pe acele impresii ale copilăriei ci pe tot ce am descoperit despre el în adolescență și tinerețe ).

Cred că Dumnezeu are oameni deosebiți în orice confesiune religioasă important este ca atunci când suntem chemați să urcăm pe o treaptă mai înaltă a cunoașterii adevărului este bine să nu ne împotrivim chemării divine.

Dar să revin la acei ani minunați ai copilăriei, ai vacanțelor petrecute acolo la țară în casa bunicilor, îmi aduc aminte de mirosul pâinii, al plăcintelor ce bunica le scotea din acel cuptor mare de afară de asemenea mâncarea gustoasă pe care o pregătea. Seara cu greu ne opreau bunicii de la joacă să ne spălăm, să putem mânca, ce frumoasă era viața pe atunci istoviți de joacă ne așezam cu bunicii în jurul mesei auzeam behăitul oilor ce veneau de la păscut în liniștea serii. Apoi lin de tot noaptea se așeza peste sat învăluind totul în întuneric iar stelele sclipeau frumos pe cer, iar seara când ne culcam în pat simțeam liniște și eliberare în toată ființa mea de copil. Oare de ce era totul atât de frumos pe atunci?

Mi-au rămas adânc imprimate în memorie portretele bunicilor, uneori bunicul cântând din fluier sau povestindu-ne câte ceva seara iar bunica într-un colț împletind, privind-o aveam impresia că vad o bătrână obosită de truda și poverile vieții. Însă cel mai mult mă atrăgea bunicul meu cu zâmbetul său cald părintesc ce îmi aducea siguranță și o stare de confort emoțional. Bineînțeles că și viața de atunci avea și umbre, acei oameni aveau și ei durerile lor însă pe mine încă nu mă afectau, mai târziu am înțeles ceea ce înseamnă ca uneori viața să-ți fie învăluită în umbră și durere. Anii treceau iar noi veneam în vacanțe la bunici iar ei ne primeau mereu cu aceeași dragoste. Uneori ne mai vizita bunicul la oraș venea cu autobuzul cu ranița în spate plină de bunătăți ce ni le aducea de la țară. Însă într-o zi când am venit de la școală am găsit-o pe mama în doliu și plângând printre lacrimi mi-a spus că bunicul meu a murit. Atunci am înțeles că ceva minunat se sfârșise pentru mine acolo la țară și că niciodată nu va mai fi ce a fost.

Îmi aduc aminte că am plecat cu mama la înmormântarea bunicului, când am ajuns curtea era plină de oameni erau rude, prieteni, copii, nepoți, consăteni, ce veniseră să-l mai vadă odată pe acel bătrân simpatic. Înainte de a intra în casă am văzut o cruce mare de lemn sprijinită pe prispa casei, pe care scria Tudor Nicolae și atunci am înțeles că urma să văd în casă trupul său neînsuflețit. Am pătruns cu mama printre oamenii ce ne făceau loc până am ajuns în camera de curat a bunicii și acolo în mijlocul camerei întins pe două mese puse cap la cap era bunicul îmbrăcat într-un costum gri nou, cu pantofi maronii noi în picioare, cu mâinile sale mari împreunate în unul din degetele sale groase avea verigheta, așa cum stătea întins cu ochii închiși fără suflarea vieții în el, îmi dădea impresia unui om ce și-a terminat călătoria sa pe pământ străbătând drumul desemnat de providență pentru el iar acum avea nevoie să doarmă somnul primei morți și este foarte posibil să se ridice la prima înviere pentru că până la urmă mântuirea unui om este realizată doar prin imensa îndurare a bunului Dumnezeu.

Odată cu scurgerea vremii am mai venit cu sora mea în vacanțe însă niciodată nu m-am mai simțit ca atunci când trăia bunicul meu. La trei ani în urma lui a murit și bunica, apoi toată averea lor și-au împărțit-o frații mamei mele între ei bineînțeles oferindu-i și mamei mele partea ei. Însă pentru mine acele vremuri când mă plimbam cu căruța cu bunicul s-au stăteam la gura sobei și ascultam poveștile lui erau timpuri apuse.