Când unii oameni cu care am fost prieteni au încetat din viață, ei continuă să aibă un loc deosebit în amintirile noastre. Iar uneori îi revedem pe prietenii pierduți cu ochii minții așa cum i-am cunoscut cândva, ne readucem aminte de timpul petrecut cu ei, de felul lor unic de a fi. Astfel de amintiri, mie îmi aduc convingerea că omul este o ființă foarte trecătoare, că viața noastră este ca o călătorie, iar tragismul acestei călătorii este faptul că oricând se poate întrerupe brusc. Așa a fost și viața unui prieten pe nume Flavius, pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă. Aveam pe atunci douăzeci și doi de ani, și eram foarte interesat în acele vremuri de discursuri religioase care să-L aibă pe Iisus în centru. Așa că participam pe atunci în cadrul serviciilor divine de la diferite culte. De asemenea, mergeam și la o biserică ortodoxă de rit vechi unde asistam la diferite slujbe religioase.

Pe Flavius l-am văzut prima dată într-o sâmbătă după amiază la o biserică neoprotestantă. Urcase la amvon cu formația acelui servici divin, cred că rolul său era să înalțe o rugăciune. Apoi în următoarele luni am reușit să ne împrietenim. Flavius era un bărbat înalt, cu părul șaten și ochii verzi luminați de o flacără a credinței. În acea perioadă când eu l-am cunoscut, avea cred doi sau trei ani de când se convertise, vorbea cu multă înflăcărare despre noua sa viață de credință, și îmi povestea despre abisul din care puterea lui Dumnezeu la ridicat dându-i o nouă șansă. Fața lui impresiona, privind-o îți dădeai seama că el era un om marcat profund de vitregiile vieții. Era acel tip de om, cu care atunci când discutai îți dădeai seama că venea din vâltoarea vieții, și trăise și bune și rele. Era de admirat la el, modul cum fața sa colțuroasă, cu unele trăsături aspre, se lumina și devenea chiar frumoasă atunci când el începea să povestească istoria vieții sale.

Provenea dintr-o familie de creștini după Evanghelie. Tatăl lui fusese profesor de matematică și prezbiter în cadrul acelei biserici, însă în ciuda educației religioase ce o primise în cămin, de el nu se lipise nimic. Fusese acel tip de adolescent ce se revoltă împotriva educației religioase, și nu vrea să ia de bun ceea ce părinții îi spun despre viață. Dorea să cunoască el, să experimenteze el ce este viața, să tragă propriile sale concluzii, de asemenea să-și formeze o filozofie propie despre viață. Și pornind așa în viață făcu mari greșeli, suportă consecințe neplăcute, se căsători apoi divorță. Într-un cuvânt se prăbuși pe drumul vieții, apoi tot el se ridică pornind înainte. Trăia ca într-un clocot, totul în el era o luptă, de altfel era un om ager, puternic. În momentul când l-am cunoscut era recăsătorit  a doua oară, și am observat că deși era un om ce avea anumite calități, cu soția și copiii săi se purta uneori dur, aplicând o anumită disciplină familiei sale. Avea anumite idei foarte particulare de la care nu îl putea nimeni abate.

El lucra pe atunci ca mecanic auto la o carieră de piatră din Tulcea, și locuia într-un sat ce era situat la câțiva kilometri de oraș. De altfel l-am vizitat de câteva ori și am rămas impresionat de bucuria lui atunci când avea oaspeți. De obicei mergeam la el însoțit de un prieten comun. Chiar acum când scriu despre el, îmi aduc aminte de entuziasmul său, de generozitatea sa, îi plăcea să-și trateze oaspeții cu tot ce avea mai bun în casă. Era un om dintr-o bucată așa cum se spune în popor, uneori gândea cu voce tare și asta îi supăra pe unii. Nu îi plăcea sub nici o formă fariseismul  în cadrul religiei, și o spunea mereu cu voce tare exprimându-și părerea. Avea o credință fermă în Dumnezeu, și din tot ce îmi povestea despre viața sa îmi dădeam seama că trăise experiențe deosebite cu Dumnezeu.

Cam la trei ani după ce l-am cunoscut, am părăsit orașul Tulcea, și apoi ceva mai târziu și România. Un timp am mai vorbit cu el la telefon, apoi timp de mai mulți ani legătura noastră s-a întrerupt, până spre finalul anului 2016 când un prieten m-a pus din nou în legătură cu Flavius. Am avut câteva convorbiri telefonice interesante și ne-am bucurat reciproc. El m-a invitat ca, cu ocazia când voi ajunge la Tulcea să-l vizitez. Și chiar mă gândeam că atunci când voi ajunge în orașul meu natal să-l caut. Mă gândeam cu bucurie la o posibilă revedere a noastră, și îmi aminteam de nostalgia acelor vremuri trecute, când eu un tânăr neexperimentat în ale vieții, îl ascultam pe acel bărbat călit în vâltoarea vieții, povestindu-mi viața sa și întoarcerea sa la Dumnezeu. Îmi aduc aminte că uneori spunea cu oarecare mândrie că numele său a fost purtat de un împărat roman.

Dar lucrurile nu au ieșit  așa cum eu mă așteptam. Cineva m-a sunat de la Tulcea și mi-a spus că Flavius se află internat în spital, eu l-am sunat și am vorbit cu el. Iar el mi-a spus că are doar o simplă răceală și ceva la ficat, și că nu este nimic grav. Se externă din spital, iar la anumite intervale de timp am continuat să avem convorbiri telefonice. Însă observam că glasul său nu mai avea vitalitatea de odinioară, era stins, ba uneori întrerupea brusc convorbirea noastră, spunând că nu mai poate vorbi pentrucă este obosit, și are nevoie de odihnă. Îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire telefonică, am vorbit pe teme biblice, apoi discuția noastră a trecut la cultura rusă, datorită faptului că el era un mare admirator al acestei culturi. Mă impresiona faptul că avea unele cunoștințe și puteai conversa cu el destul de plăcut. Eu credeam pe atunci că se va recupera.

Însă un prieten comun ma sunat și mi-a spus că de fapt Flavius avea cancer la ficat, și că ținuse ascuns acest lucru, ba mai mult de atât, nu dorise să lupte cu acel cancer, nu dorise să se trateze corespunzător și intrase în metastază. Am încercat să-l mai sun, însă nu mai răspundea la telefon, probabil că nu mai era în stare. Tot de la acel prieten am aflat că l-ar fi vizitat  pe Flavius, ce era foarte bolnav, tot ce mînca sau bea vomita. Iar la întrebarea mea: „De ce Flavius nu a mai dorit să lupte cu cancerul?” Mi-a spus că nu știe pentru că nici lui nu i-a dezvăluit acest lucru, pur și simplu a fost o hotărâre ce el a luat-o. A decis să moară fără a mai lupta. Printre altele mi-a spus că din dialogul pe care la avut cu Flavius, reieșea că acesta se împăcase cu Dumnezeu spunându-i chiar la un moment dat în timpul discuției că este pregătit să moară. Apoi la scurt timp am primit vestea că Flavius a murit.

M-am gândit atunci căutând să desleg misterul acelei hotărâri ciudate a lui Flavius punându-mi întrebarea: „Cum a fost posibil ca un om atât de energic ca el, un luptător adevărat atunci când era vorba de a depăși obstacolele pe care viața i le scotea în cale, să nu mai dorească să lupte cu boala?” O posibilă explicație pe care am găsit-o a fost faptul că fiind un om puternic, nu a mai dorit să trăiască în acea stare a unui om slăbit de boală. La scurt timp după moartea lui Flavius mi s-a spus că un vecin al lui a zis: „Bine că a murit, pentrucă mie mi-a făcut un scandal odată, apoi s-a purtat dur și cu unele femei de aici din sat.” Am înțeles că divorțase și de cea de-a doua soție a sa, și mai avusese relații cu alte femei. O altă persoană ce de asemenea îl cunoscuse pe Flavius mi-a spus: „Era un om cu o inimă generoasă, chiar dacă era impulsiv, și uneori mai făcea și greșeli, în adâncul ființei lui nu era un om rău.”

Pe mine vestea morții lui m-a surprins, în mintea mea persistau acele amintiri despre el pe care le aveam din tinerețea mea. Așa cum îl cunoscusem ca un om plin de viață, de entuziasm, cu o vie dorință de a trăi intens viața. Nu puteam asocia acea imagine, cu imaginea trupului său neînsuflețit, așezat într-un scriu care a fost pus apoi în mormânt. Mai ales zâmbetul său de bucurie atunci când îl vizitam, îmi stăruia în mintea mea. Și atunci m-am gândit în felul următor: „Cât de trecători suntem noi oamenii? Și ce scurtă este trecerea noastră pe pământ? De aceea este bine ca, cât stă în puterea noastră să înfăptuim binele. De asemenea este bine ca viața noastră să fie mereu predată în mâinile lui Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii. Pentrucă nu știm niciodată ce ne poate aduce viitorul.” Umblând cu Dumnezeu, avem cel puțin speranța învierii, ce ne îndulcește oarecum peregrinarea noastră pe acest pământ, unde uneori avem parte de amărăciune și necaz. De aceea este bine să nu uităm cât de trecători suntem asemenea ierbii de pe câmp. Dar minunat este faptul că în acest context al durerii și amărăciunilor vieții, Dumnezeu are capacitatea de a pune și bucurie în inimile noastre, ba mai mult de atât și mărețul gând al veșniciei.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui, a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” ( Eclesiastul 3-10 )