Când acest ofițer a ajuns în fața acelei mulțimi de uniforme încolonate într-o ordine și linișiște desăvârșită, după ce i-a salutat, prima lui solicitare făcută cu glas foarte aspru și o privire cruntă a fost:

— Este cineva aici credincios pocăit?

     Liniștea a devenit mai sinistră. Dar iată că din al optulea rând de militari, punând mâna pe umărul celui dinainte, după regulamentul de front, înainta un ostaș. Ajuns în față a salutat și a spus simplu:

— Eu sunt pocăit.

— Treci în spatele meu, - tună glasul furios al generalului.

     Impresia creată era că acel om e pierdut.

— Mai este cineva? - izbucni iarăși întrebarea generalului.

— Nimeni? - repetă scrutând cu privirea aspră mulțimea de oameni.

     Dar liniștea de dinainte se instalase cu și mai mare putere. Atunci se adresă ostașului venit în față, care luând poziția de drepți, privea calm și senin spre ofițer.

— Mama mea este credincioasă ca și tine și eu știu că pe credincioși Dumnezeu îi păzește. De aceea tu vei fi aghiotantul meu. Mereu, mereu vei fi lângă mine. Așa, din focul în care vom intra, sper să scăpăm cu viață.

     În urma acestor cuvinte s-a produs puțină agitație: în față au mai venit patru militari care au raportat că și ei sunt pocăiți. Același glas aspru al generalului i-a trimis în front spunând că nu pot fi socotiți credincioși, din moment ce nu au ieșit la primul apel.