Împotrivirea satului era crâncenă. Oamenii cu care se întâlneau pe ulițe, de îndată ce îi zăreau, treceau pe partea cealaltă a drumului și le aruncau priviri pline de ură. Unii îi blestemau. O parte din nevoile gospodărești trebuiau să le rezolve în satul vecin. Și asta a durat toată iarna. Uneori ea îl întreba pe el:

— Așa o să fie totdeauna?

     Nu mult după aceea, se întâmpla ca el să o întrebe pe ea:

— Oare tot așa o să fie?

     În timpul zăpezilor mari, nici la Voivodina nu mai puteau merge. Erau numai ei doi: unul al altuia. Și Prezența!

     În primăvară, târziu, într-o zi însorită, Vasile simțea că se înăbușă în sat. Simțea nevoia să iasă pe câmp, să strige, să urle... Poate l-o auzi Dumnezeu. Chiar nimeni să nu înțeleagă mântuirea? ! Așa a ajuns în pădure, fără să dorească numaidecât să ajungă acolo. La un timp, s-a așezat la rădăcina unui copac și a început să plângă: „Doamne, adă mântuire și între ai mei! Niciunul nu mă înțelege!” Pe când se ruga astfel, fără ca el să audă, s-a apropiat un om care l-a auzit plângând. Când s-au privit, s-au cunoscut: erau rude apropiate, doar că locuiau în sate vecine.

— Ce ai, Vasile? De ce plângi?

— Nimeni nu înțelege mântuirea.

— Ce să înțeleagă?

— Ioane, în Scriptură scrie că este rai și este iad, și oamenilor nici că le pasă. Se îmbată, înjură, fură, fac de toate și iadu-i așteaptă!

— Păi, Vasile, dacă știi ce trebuie făcut, de ce nu le spui?

— Le spun, dar nu vor să audă...

— Ascultă: vino la mine acasă și vorbește la ai noștri! Adun și vecini. Crezi că ne convine să mergem în iad?

     După această discuție, Vasile s-a trezit în mijlocul unei încăperi plină cu oameni, bărbați și femei, care ascultau mirați cuvintele mântuirii. Vreo 15 persoane din acel sat au luat botezul în apă odată cu Vasile și soția lui, după câteva luni de zile.