Noaptea am avut un vis interesant. Satan zbura pe deasupra mea și făcea mult zgomot cu aripile lui de fier. Mi s-a făcut foarte cald, simțeam că trebuie să mă rog prin Duhul Sfânt, dar nu puteam. Până la urmă am reușit să mă rog în limbi și am început să mă simt mai bine și mai bine, ba chiar foarte bine. Prin somn am auzit că cineva a deschis ușa, striga cineva, dar eu n-am putut să deschid ochii, eram tare obosit. După aceea s-a făcut liniște. Dimineața, când m-am trezit, colegul de cameră mi-a zis:

— În această cameră stau numai eu singur. Cine intră aici, de aici nu pleacă, ci este dus. Cred că ai înțeles aceasta ieri. Încă o crimă pe mine nu mă afectează și așa sunt condamnat la moarte. Dar până atunci vreau să stau singur. Aseară eu te strângeam de gât, iar tu ai început să vorbești despre Dumnezeu într-o limbă străină, dar tu se pare că ești rus. Am auzit un zgomot și am fost aruncat pe patul meu. Gardienii au auzit și ei zgomotul, au intrat înăuntru, s-au uitat, eu stăteam pe patul meu, iar tu dormeai liniștit. Au strigat la mine să nu mai fac zgomot și mi-au ordonat să mă culc. Eu m-am culcat, dar, până dimineața, n-am închis ochii.

— Spune-mi ce fel de om ești tu? Am zburat de la tine ca un puf, iar tu nici nu m-ai atins măcar.

— Sunt un om normal, ca toți oamenii, am răspuns eu.

— De la oameni obișnuiți, pe mine nu mă aruncă nimic, a răspuns el.

— Eu cred în Dumnezeu și El mă iubește. Acest Dumnezeu te iubește și pe tine.

— Că te iubește pe tine, m-am convins, dar pe mine n-are pentru ce să mă iubească.

— Da, Dumnezeu m-a apărat și te-a aruncat în patul tău, fără să-ți facă niciun rău. Dumnezeul căruia îi slujești tu este diavolul, el te-a adus în starea în care ești acum. El a venit pe pământ ca să fure, să junghie și să prăpădească și nu face nimic altceva. Dar eu încă o dată îți spun că Dumnezeul meu, căruia îi slujesc și pentru care am fost închis aici, te iubește!

     Se vedea cum se chinuia sufletul lui. Era ca un lup prins în laț, care nu scapă ușor.

— Cum te cheamă? , a întrebat el.

— Ivan Fedotov.

— Ascultă, Ivan, învață-mă să cred în Dumnezeul tău.

— Ca să crezi în Dumnezeul meu, trebuie să te pocăiești și să nu mai faci păcate!

— Păi, învață-mă cum să fac acest lucru!

     Omul acesta era gata să-L primească pe Domnul Isus Cristos în viața lui și chiar în ziua aceea s-a pocăit. Pe măsuța lui era un pachet de țigări scumpe, el l-a luat și l-a făcut bucăți. Nu știu de unde a știut că a fuma este păcat, iar după aceea a rostit prima rugăciune, chiar acolo în celulă. Omul, când e liber, trebuie să-l convingi, se gândește dacă să se pocăiască sau nu; aici, în închisoare, toate sunt altfel. Omul ori se pocăiește, ori rămâne la fel. Toate se fac repede. A doua zi, ne-au scos în curte, la plimbare. Lucrul acesta se făcea o dată la o săptămână. Omul meu a îngenuncheat, chiar acolo în curte și a început să se roage ca Dumnezeu să aibă milă de el și să-l ierte. Gardienii l-au lăsat în pace. Să se roage, poate îi va fi mai ușor, au zis ei. Mie nu mi-ar fi fost permis, nici să mă rog, nici să citesc Biblia, dar lui din contră îi ofereau toate condițiile. El a continuat să se roage și în ziua următoare. În celulă eram amândoi, evreul gruzin își mărturisea păcatele și-și cerea iertare de la Dumnezeu. Am văzut că era sincer.

     Peste jumătate de an, l-au dus la Moscova pentru cercetări. Înainte de plecare, i-am dat adresa mea. Trei luni au cercetat cazul lui și până la urmă a primit doi ani cu suspendare. Dacă nu L-ar fi primit pe Domnul, nu ar fi avut această șansă. Toate acestea mi le-a povestit mama mea, când a venit să mă vadă. El s-a dus la mine acasă, i-a povestit despre mine, despre el, iar mama i-a dat o Biblie. Mai târziu, el a plecat în Israel.