Odată am călătorit cu trenul și o femeie povestea că în nu știu ce oraș s-a adus un copilaș ca jertfă lui Dumnezeu. Cu povestea ei, a reușit să impresioneze pe oamenii neștiutori. Nu înțeleg cum poate poporul să creadă mai degrabă minciuna decât adevărul. Pasagerii s-au revoltat și au început să strige:

— Sectanții aceștia ar trebui spânzurați cu toții!

     Aceasta se numește sindromul mulțimii. Despre așa ceva se amintește și în Faptele Apostolilor, unii strigau una, alții, alta.

     Atunci eu am întrebat-o pe femeia aceea:

— Dumneavoastră ați văzut când se aducea copilul ca jertfă? Era băiat sau fetiță? Câți ani avea?

— Eu nu am văzut cu ochii mei, a răspuns în cele din urmă femeia, dar am auzit pe autobuz, cum o bătrânică povestea că ea chiar a fost acolo și a văzut.

— Cred că i-au prins pe acei oameni și i-au arestat și cu siguranță au scris în ziare despre ei, am continuat eu, se știe cine erau?

     Eu știam ce întrebări să pun, cunoșteam bine tactica comuniștilor. Femeia a răspuns speriată:

— Nu, nu am citit despre acest lucru.

— Atunci eu pot să vă trag la răspundere pentru răspândirea zvonurilor neadevărate conform cu articolul 227.

     De unde era să știe săraca femeie ce scrie în acel articol, dar eu știam foarte bine. Conform acestui articol am fost încarcerați mulți.

— Dacă vă trimit în închisoare pentru doi-trei ani, atunci o să vă învățați minte să nu mai vorbiți neadevăruri, lucruri care nu pot fi dovedite. Apoi am întrebat-o cu autoritate:

— Cum vă numiți? Să vă arăt legitimația sau vă cereți iertare de la oamenii nevinovați?

     Sărmanei femei au început să-i tremure buzele.

— Vă rog să mă iertați, eu nu am nici o dovadă...

 Atunci nu mai vorbiți prostii, să nu vi se întâmple ceva mai rău. Eu aveam în momentul acela o legitimație, conform căreia am fost reabilitat. O asemenea hârtie a primit și nevasta mea, și prietenul meu Reahovschi, cel vinovat fără vină, dar pentru ca să obții hârtia, trebuia să rabzi și mai cu seamă să nu mori.