După nenumărate coridoare, am ajuns într-o sală mare. Acesta era „circul” despre care se povesteau toate acele orori. O cameră mare cu un tavan înalt, care era luminat de o mulțime de lămpi, totul strălucea, un circ adevărat. În partea de jos era plasată arena, în mijlocul căreia se situau două mese de piatră, iar lângă ele, călăii. Pe o latură erau judecătorii. Am fost dus la una dintre ele. Mi s-a cerut numele, apoi s-au uitat în hârtie și au spus:

— Patruzeci de lovituri.

     Când am auzit aceste cuvinte, m-am simțit rău, m-am speriat că mă vor bate până la moarte. Dar să fug n-aveam încotro, de a schimba situația de asemenea era imposibil. S-au apropiat de mine doi bărbați în pantaloni scurți de piele; doar înfățișarea lor insufla frică. Cu un cap mai înalți decât mine, iar în lățime, cât patru ca mine. Fața lor ca o mască de piatră nu arăta nimic uman. Unul din ei a arătat spre masă. Un altul a luat de la judecător ceva alb. Mi-au ordonat să mă dezbrac. Mi-am dezbrăcat cămașa.

— Dezbracă-te de tot!

     Câteva persoane erau civili, iar restul ofițeri și soldați. Unii în război au vărsat sânge, iar alții se bucurau de vederea sângelui. Era foarte jenant, sute de ochi se uitau la mine, ca la un obiect. Când m-am dezbrăcat, m-am întors de două ori după cum mi s-a poruncit. Apoi unul din călăi mi-a dat o batistă albă și a spus:

— Ia-o în gură și mușc-o.

     Așa se îngrijeau de mine, ca să nu mă înec cu propriii mei dinți; grijă mare, nimic de spus.

— Culcă-te pe masă cu fața în jos.

     M-au întins între mese astfel încât picioarele erau pe una, iar mâinile pe alta, corpul însă atârna între mese. Mâinile și picioarele mi-au fost înlănțuite. Călăul stătea pe covor. A răsunat un semnal și a început să cânte muzica pentru ca țipetele mele să nu ajungă la urechile fine ale călăilor. S-a început „spectacolul”. Mă băteau lent, prelungindu-și plăcerea. Corpul era întins strună, fiecare lovitură producea o durere teribilă, pielea plesnea de la lovituri. Cu dinții rumegam pânza, doar să nu-mi pierd cunoștința! După primele 10 lovituri au încetat să mă bată, pe podea a picurat sânge. Eu am auzit cum s-au îndepărtat călăii – nici nu mai eram lovit și nici nu mă dezlegau. Călăul a obosit, deși lovea cu opriri. Am auzit din nou pași, din nou soneria, din nou biciul. O lovitură, a doua, a treia. Durerea insuportabilă strângea tot trupul. După 20 de lovituri, din nou s-au oprit: s-au schimbat călăii. Nimeni nu mă bătea, doar în capul meu încă auzeam lovituri. Aveam o durere de cap îngrozitoare. Din nou soneria, continuau să mă bată. Mai bine era dacă acele opriri nu ar fi fost, pentru că primele lovituri erau atât de dureroase. Doar jumătate din lovituri am primit, oare când se va termina? Tot corpul ardea. Se părea că aveam pe spinare un fier fierbinte, iar pe mine mă rupea în bucăți. De undeva de departe, am auzit soneria. Undeva am zburat, întâi în jos, apoi în sus, și de undeva de departe, auzeam voci... Uneori ele deveneau mai puternice și mai clare, dar cuvintele nu le înțelegeam. Când zburam în jos, simțeam un zgomot în capul meu, iar când zburam în sus din nou auzeam voci de oameni. Apoi am deosebit clar vocile, dar nu mai zburam, ci stăteam culcat pe pântece. M-am trezit și m-am gândit: „Ce vis oribil”. Corpul meu continua să ardă și eram ud de parcă eram scăldat în apă. Am deschis ochii și am auzit clar:

— Este viu. Își revine în fire.

     Cu lingura îmi dădeau să beau apă.

— Dați-vă la o parte, lăsați să pătrundă aer proaspăt!

     Apoi mi-au adus supă să mănânc, iar mai târziu, seara, doctorul, care era dintre deținuți, mi-a spus:

— Astăzi, călăii s-au silit să bată bine. Niște autorități au venit la circ, așa că ei s-au străduit să le fie pe plac. Mă mir cum ai rămas în viață; ceilalți nu au supraviețuit. Am văzut destule aici, dar așa ceva pentru prima oară: să primești 40 de lovituri și să rămâi în viață la astfel de slăbiciune a corpului! Ai pierdut mult sânge, dacă mai trebuia să îți dea bice, nu ai fi supraviețuit.

     Pe doctor îl cunoșteam, era un prizonier rus. Cândva a fost colonel iar apoi a fost capturat. De obicei toți ofițerii capturați erau uciși, dar pe cadrele medicale nemții le lăsau în viață. Așa a devenit medicul închisorii. Aici, ajuta oameni ca mine, care întorși de la „circ” mai aveau o mică scânteie de viață în corpul lor. El mi-a spălat rănile cu apă și a cerut deținuților să aibă grijă de mine. Am deschis ochii și am întrebat:

— Pe mine m-au ars cu fier?

— O, ți-ai revenit! Însănătoșește-te, amice! Nimeni nu te-a ars, aceasta ai simțit de la bici. Însănătoșește-te; eu voi veni la tine mâine. Dacă la răni nu vei face infecție, înseamnă că vei trăi. Medicamente, în afară de apă, n-am. Iar voi, oameni buni, aveți grijă să nu umble căpușele pe el, pentru că atunci pierdem băiatul. Apoi a continuat, fără ca să se adreseze cuiva anume:

— Ucigașii, măcar sare să nu dea; cu sare rănile greu se vindecă. Puțin le pasă că o persoană suferă în fața lor, ei îi mai prelungesc tortura.

     Un băiat care a avut grijă de mine a sugerat:

— Cei mai mulți dintre noi vor trece prin „circ”. Și dacă nu ne vom sprijini reciproc, atunci nu vom ieși din această nenorocire. Începând de astăzi, vom da victimei o lingură din supa de la micul dejun și cină. Așa vom face timp de o săptămână, pentru noi această lingură nu e de mare preț, dar pentru cel slab va fi un mare sprijin. Sunteți de acord?

— Suntem de acord!

     Astfel eu primeam o parte dublă de supă. Săptămâna următoare, nu am primit scrumbii, deci „circ” pentru camera noastră nu se plănuia. Băieții mă hrăneau cu porția lor și a treia zi, am putut merge singur prin cameră. A venit doctorul să mă controleze.

— Bravo ție, că nu ai mâncat multe scrumbii în acea zi; multă sare s-a dat atunci. Aproape toți au fost condamnați la moarte. Tu, băiete, ești norocos, odată ce ai supraviețuit, asta înseamnă că vei trăi.