Mi-a rămas imprimat în minte, un tablou viu, plin de realitate al muncii de la turnat asfalt. Am lucrat trei ani la această muncă titanică, și acum mă revăd izbind cu târnăcopul în asfaltul tare. Făcând decapări pentru a putea apoi turna asfaltul fierbinte. Cu lopata în mână, în mijlocul fumului ce se ridica din asfaltul fierbinte, zgomotul cilindrului ce venea din urmă pentru a călca asfaltul, murmurul de voci ale muncitorilor, freamătul din jur.

Este un tablou ce cred că nu îl voi uita niciodată, dar nu despre această muncă vreau să scriu, ci despre unul din muncitorii întâlniți acolo. Numele lui era Marin, mic de statură, nu prea corpolent, însă foarte ager în mișcări, cu o putere de munca extraordinară, mă impresiona modul cum muncea, cum se dăruia muncii. Parul lung lăsat pe spate, ochii căprui, energici, luminați din plin de flacăra vieții, avea numai treizeci de ani, însă mă impresiona setea lui de a trăi. Unii oameni au în ei o bucurie dăruită de Dumnezeu de a trăi, a se mișca, a se simți fericiți, pentru că beneficiază de acest dar numit viață. Cu toate că era foarte pasionat de cu totul alte valori decât mine, am reușit puțin câte puțin să mă apropii de el și să am unele discuții cu el. Era însurat și avea două fetițe. Dincolo de vorbele golănești pe care uneori le spunea, avea ceva minunat în ființa lui mă uimea acest lucru și îmi spuneam: , , Cu toate că trăiește viața din plin, o viață de aventuri într-un anturaj rău famat, își înșală nevasta, totuși există în ființa lui ceva bun-nobil.” Ce era ascuns într-un ambalaj exterior ce nu îmi plăcea. Avea momente când interiorul său se revărsa spre oameni, acea parte bună a ființei lui, însă avea o hibă groaznică în ființa lui, starea sa nervoasă. Când ajungea să se enerveze la un anumit grad nu mai gândea normal. Atunci era capabil de mari prostii, fără să mai aibă control asupra ființei lui, fără să-și mai dea seama că își face rău, se automutilează. Nu putea controla starea sa nervoasă se comporta urât și cu soția lui, o bătea, era gelos deși după aceea își cerea iertare se purta exemplar, dar hiba-partea rea a ființei lui îl eclipsa. Totuși pe mine mă fascina modul lui de a fi, de a gândi, de a înțelege și trăi viața, după cum el zicea:

- Aseară am băut, m-am distrat grozav, este un drept al omului care muncește, după o săptămână de lucru trebuie să te distrezi să simți că trăiești, doar de asta suntem oameni.

Începea uneori să cânte unele cântece de petrecere, însă când se apuca de muncă muncea totdeauna în mod conștiincios, dădea totul în muncă, cu toată inima, cu toată puterea ființei lui îi plăcea, îl încânta să demonstreze că este un muncitor foarte bun, iar când venea patronul și privea un covor de asfalt turnat la cotă, ieșit foarte bine, Marin spunea:

- Șefu uite ce lucrare a ieșit din mâinile noastre.

"De fapt dacă vezi un om priceput în lucrul său îl poți așeza alături de împărați.” Privindu-l îmi aduceam aminte de aceste cuvinte. Avea atunci pe față oglindit un sentiment de satisfacție personală, îi plăcea să se laude că este mai bun decât alții. Cu toate că nu sunt adeptul laudelor de sine, trebuie să admit, că era unul din cei mai buni asfaltatori ai firmei. Când venea ziua de luat salariu, plecau mai mulți la un bar pentru a bea, ceea ce nu înțelegeam pe atunci, era faptul cum putea să se avânte în atâta stricăciune precum beții, preacurvie, bătăi etc. Și totuși să-și mențină acea parte a ființei lui caldă, umană ca o licărire de bunătate într-o mare a păcatului.

După ceva timp a plecat în Moldova unde locuiau socrii săi, cred că după trei ani, timp în care am lucrat în altă parte în alt oraș am revenit la asfalt, între timp se schimbaseră multe lucruri, nu se mai muncea atât de mult manual ci mecanic. Iar oamenii se schimbaseră, rămăseseră doar câțiva vechi, unul dintre ei se numea Senea, fusese pe vremuri muncitor, iar acum era șef de echipă, un om plin de energie și foarte vorbăreț, glumeț, lucram la pavat și vorbind cu el despre vechii colegi de muncă îmi zise:

- Marin a murit.

- Cum e posibil așa ceva era atât de tânăr, plin de viață!

- Avea ceva prostie în sânge, și de aceea l-au omorât stările lui nervoase. Cum el lucra aici, iar nevastă-sa în Moldova cu cele 2 fete, el se ducea doar odată pe lună la ele însă, soția lui și-a găsit pe cineva el a aflat totul, și a băut puțin, a făcut scandal a lovit-o, și în văzul ei, al copiilor al vecinilor, s-a suit pe un stâlp înalt de beton pentru energie electrică și s-a spânzurat. Nimeni nu a putut să facă ceva, era ca o fiară când se enerva nu-l putea opri nimeni, urla vocifera, izbea în stânga și în dreapta. S-a spânzurat aici la Tulcea acolo la Moldova doar a descoperit ceea ce făcea nevastă-sa, s-au certat acolo, apoi a venit aici și din nou ceartă și ceartă iar în final el a urmat prostia din sânge ce o avea care la omorât. Parcă nu ar mai fi fost femei pe lume, așa a fost să fie, cum ai spus și tu un om tânăr, plin de viață s-a dus în țărâna pământului.

Ma uimit grozav ceea ce auzisem mă gândeam cum a fost posibil așa ceva, și mai ales mă frământa o întrebare: "Oare ce a fost în lumea sa de gânduri și sentimente atunci când a decis să se sinucidă, când a decis să renunțe la acest dar cu nume viață?”

 La scurt timp după aceea am întâlnit un om care mi-a dat răspunsul, la aceste întrebări. Acest om, fusese de câteva ori pe punctul de a se sinucide. Am avut o discuție interesantă cu el, pot să spun că între el și Marin exista o mare asemănare. Nu în înfățișare ci în structura lor psihică-sufleteasca, el îmi spunea:

- Eu îl înțeleg foarte bine pe Marin, alții nu vor putea.

- Practic ce simți atunci cum gândești, când hotărăști sinuciderea în mintea ta?

- În primul rând să știi că este foarte dureros, acest gând și acest sentiment, pentru că îl trăiești și îl gândești. Te doare, lăuntrul îți fierbe, simți cum ceva dureros îți străpunge inima, orizontul speranțelor îți este întunecat, numai vezi nimic bun în fața ochilor, toată viața ta ți se pare un eșec, îți este scârbă de tine, groază de ceea ce vor gândi oamenii despre tine. Atunci apare acest gând monstruos am eșuat, nu am realizat nimic în viață, din acele planuri făcute cu atâta iubire în inima mea, totul s-a soldat cu un eșec și de aceea trebuie să mă sinucid. Am fost odată atât de aproape de sinucidere. Treceam cu bacul Dunărea priveam apele învolburate și îmi spuneam: , , Fac doar câțiva pași și m-am aruncat, cum nu știu să înot mă voi îneca și așa scap de a mă spânzura.” Priveam apele Dunării și un gând sau mai bine zis o voce îmi șoptea: , , Acum trebuie să o faci, aruncă-te în apă și termină cu totul ești un ratat, eram gata pe punctul de a o face, aveam clipe când eram sigur că nu voi mai ajunge pe celălalt mal al Dunării, dar ușor, aproape cu gândul sinuciderii îmi venea și un alt gând: , , Niciodată nu este prea târziu, pentru un nou început, oricând poți să o iei de la capăt să încerci din nou. Viața este prea prețioasă ca să renunți la ea atât de ușor, era o lupta teribilă în interiorul meu, priveam apa, malul ce se vedea tot mai clar, cerul, soarele, oamenii și îmi spuneam: , , Pe de o parte decât un ratat mai bine mort, iar pe de altă parte îmi zicea o voce există speranță pentru un nou început, dar imediat cădeam iar în descurajare și îmi spuneam: Cu ce putere să mai lupți, să mai începi din nou sunt terminat, istovit, nu mai vreau să lupt mai bine moartea." Și totuși Dumnezeu mă chema la viață, dar eu nu cunoșteam pe atunci iubirea Sa. Nu înțelegeam că El se lupta cu mine și cu Satana ce mă împingea să mă sinucid. Mai târziu după ce l-am cunoscut pe Iisus calvarul a încetat.

- Interesantă experiența ta!

- Știu sigur că Marin de mai multe ori în viața sa a fost pus față în față cu a alege binele sau răul, viața sau moartea, dar mereu el a spus nu, nu acum încă mai sunt tânăr îmi plac distracțiile. Mi-a trecut odată prin minte un gând înfiorător, ți-l împărtășesc și ție ca să văd ce vei spune, imaginează-ți-l pe Marin urlând de furie, ca un turbat așa era când se enerva urcând pe stâlp cu funia pe umăr, ajunge sus leagă funia, îi privește sfidător pe toți îi înjură, mai ales pe nevastă-sa. Apoi își calcă peste glasul conștiinței și își pune lațul în jurul gâtului și se avântă în gol, și atunci începe strangularea asfixierea rapidă, și ca o fulgerare devine conștient îi pare rău și strigă: , , Dumnezeule ai milă de mine păcătosul." Iar în clipele următoare moare, acum întrebarea mea este:

- Dumnezeu îl poate accepta, îl poate mântui?

- Îmi pui o grea întrebare, pe deoparte mă gândesc la marea iubire a lui Dumnezeu, pe de altă parte la înfricoșătoarea sa dreptate, bine ar fi sa ne întâlnim cu el ceruri dar nu pot să-ți dovedesc biblic că așa este poate peste ceva timp voi căuta și voi găsi vreun argument biblic, pentru că ceea ce contează de fapt sunt argumentele biblice.

- Un răspuns bun pentru o mie de ani!

- De moment nu am altul.

- Am discutat odată problema asta cu un preot, care mi-a spus că pentru cei ce se sinucid el nu face nici slujba la înmormântare dar mite să mai zică erezia că vor fi mântuiți ăștia sinucigașii sunt niște excomunicați care vor arde în focul iadului veșnic. Apoi am discutat aceeași problemă cu un pastor iar el îmi spunea că cel ce se sinucide a călcat în picioare toate chemările divine prin continua sa respingere și împietrire și astfel individul în cauza și-a pecetluit soarta.

- Cred că este foarte complicat acest subiect.

- Cu ceva timp în urmă am auzit o explicație pe care cineva foarte pregătit în domeniul religios o dădea în mod ilustrativ despre acest subiect spunea cam așa: , , Imaginează-ți că un om se hotărăște să se sinucidă și se aruncă de la etajul cincisprezece iar în timpul căderii îi pare rău și strigă la Dumnezeu după iertare și salvare probabil că va muri pentru că a sfidat legea gravității, deși nu este exclusă și minunea salvării vieții sale fizice dar nu asta pe noi ne interesează, ci dacă Dumnezeu îl poate ierta în acele circumstanțe răspunsul este da.”

 - Acum chiar că avem în față o dilemă!

- Dar ca să fiu sincer cred că problema sinucigașilor aparține de tărâmul lucrurilor nedescoperit oamenilor, și poate că la acest capitol nu avem decât idei preconcepute. Bieții sinucigași, oameni valoroși dar cu mari fisuri în caracter, ar putea să fie pierduți pentru veșnicie, ce gând înfiorător, dar în același timp ce lecție minunată am putea să învățam noi din greșelile lor în ceea ce privește administrarea acestui dar minunat cu nume viață!

Mă opresc aici cu acest dialog pentru a încerca o aprofundare a situației. Am cunoscut câteva persoane care și-au pus capăt zilelor și așa cum se spune în popor, este un lucru îngrozitor sinuciderea. Îmi aduc aminte de un scriitor care spunea că la mormântul unui personaj de-al său scria: , , Aici odihnește un om bun, un om ce nu a ajuns mare fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă mare." Însă aș dori să scriu altfel despre Marin, aici se odihnește un om care ar fi putut să devină mare în sensul dezvoltării în bunătate și măreție divină. Dar nu a devenit pentru că a lăsat ca hiba din ființa lui să-i controleze viața, iar mai mult decât atât a întors spatele iubirii de la calvar, împietrindu-se. Iisus l-a iubit și a dorit să-l salveze și i-a atins inima cu har și dragoste, însă Marin a spus nu. Iar cerul i-a respectat alegerea. Cu toate că alegerea lui Marin a frânt încă odată inima lui Dumnezeu.

Cel puțin personajul scriitorului despre care am scris nu s-a sinucis ci a fost omorât. Dar Marin a spus nu atunci când viața a strigat la urechile lui, când i s-a spus că drumul pe care merge duce la moarte, la robie sub dictatură satanică.

Oare astăzi nu auzim noi toții apelurile duioase ale lui Dumnezeu? Și de ce unii apucă pe un drum al morții din punct de vedere spiritual neținând seama că cei ce l-au bătătorit cu picioarele lor au murit cu soarta pecetluită pentru moarte veșnică. Cei drept unii s-au întors de pe acest drum înțelegând că Dumnezeu îi iubește. Ei au realizat că este mai bine în mâna cea bună a lui Dumnezeu decât pe calea cea largă a morții. Analizând soarta lui Marin poți spune că și-a făcut-o cu mâna lui, avea scris pe frunte că va ajunge acolo unde a ajuns. Din comportamentul lui reieșea că va sfârși așa cum a sfârșit. Vreau să subliniez acest caz real, din care noi toți putem trage cel puțin o învățătură că despărțit de Dumnezeu omul nu mai poate avea un echilibru moral.

Chemarea divina face și astăzi un apel inimii noastre implorându-ne:

"Vino la izvorul vieții biet păcătos, pentru tine unica soluție este Golgota, nu poți găsi vindecare în nici o altă parte. Numai așa vom putea primi acea viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu moștenirea eternă.”

 Marin a rămas doar ca o amintire, iar mai mult decât atât un mormânt, peste care se aude vocea lui Dumnezeu zicând:

- Ce aș fi putut face mai mult și nu am făcut? Am oferit tot cerul pentru el și am primit refuz, cu aceeași dragoste vin azi la tine și îți spun alege viața, asculta de principiile vieții ca să fii fericit, accepta-l pe Hristos și vei avea parte de un nou început  în viața ta.