Interogatoriul a început cu Motia.

— De ce n-ai semnat foaia de acuzare?

— Nu pot să scriu, nu știu literele.

— Atunci în loc de semnătură fă cruci.

— Faceți-le singur.

     Astfel, bătrâna Motia a fost judecată, fără ca să facă cunoștință cu cazul. Când s-a început procesul, îmi amintesc că eram preocupat de un singur gând: de ce în sala de judecată nu e soția mea? Procesul era public, oare nu i-au permis să intre? Am privit la fețele oamenilor, dar pe ea n-am putut s-o găsesc. Nu erau nici copiii în sala de judecată, cu toate că toți acuzații aveau familii numeroase. De asemenea nu erau nici frații și nici surorile de credință. Dintr-o dată am văzut că aproape de perete a ridicat mâna fratele meu, Vanea. El a slujit deja trei ani în armată și s-a reîntors să locuiască la noi. Imediat s-au apropiat de el doi oameni, care l-au luat de brațe și l-au scos afară. Atât de mult m-am întristat, încât n-am auzit întrebarea care mi s-a adresat. Cineva mi-a dat un ghiont și doar atunci am auzit vocea amenințătoare a judecătorului:

— Acuzatul Zincenko, de ce nu răspunzi la întrebări? Încă o dată te întreb: „Sunteți acuzat pe baza articolului 209 al codului penal al Ucrainei; vă socotiți vinovat?”

— Nu.

— Cu ce dovezi negați acuzațiile?

— Dacă scrieți în lege că îmi este permis să beau doar un pahar cu apă și eu beau două, atunci eu sunt vinovat în fața legii, dar în fața conștiinței mele și față de oameni nu sunt vinovat. În legea dumneavoastră este scris că este interzis ca cineva să se roage lui Dumnezeu, iar eu mă rog. Eu nu sunt vinovat în fața conștiinței mele, nici înaintea lui Dumnezeu. Potrivit legii dumneavoastră, eu sunt vinovat, dar în fața lui Dumnezeu eu sunt curat.

     Judecătorul s-a adresat celor din sală:

— Zincenko s-a recunoscut ca și călcător al legii. El este acuzat pe baza mai multor articole. În țara noastră este interzisă exploatarea omului de om, dar există dovezi că în septembrie 1960, un grup de tineri din secta lor o zi întreagă au lucrat la recoltarea cartofilor și tot venitul lor i l-au dat lui. Ce-ai de spus în apărarea ta?

— Da, e adevărat, dar nu i-am angajat și nici măcar nu am știut despre dorința lor de a mă ajuta. În acea zi, am fost trimis să vizitez un grup de bătrâni credincioși care trăiesc departe de oraș. Când m-am întors acasă, în curte erau cartofi. Nici nu am văzut cine i-a adus. Soția mea mai apoi mi-a povestit că tineretul Bisericii noastre, și nu a vreunei secte, așa cum ați numit-o, a adus cartofi.

— A doua întrebare: Ai cumpărat un costum care valorează cât salariul tău lunar. Aveți șase copii, cu ce mijloace îi întrețineți? De unde ai bani?

— E adevărat, am cumpărat primul meu costum în cei 36 de ani ai mei. Soției mele i s-a plătit un beneficiu o singură dată la nașterea celui de al șaselea copil. La acești bani am adăugat un pic și mi-am cumpărat un costum la un preț mediu.

— A treia întrebare: Aveți șase copii, iar soția nu este angajată. Cu ce mijloace întreții familia?

    În primele rânduri erau jurnaliști. Ei au scris repede întrebarea și se uitau la judecător ca și cum ar întreba: „De ce se pun astfel de întrebări stupide și ce are a face cu tentativa asupra vieții oamenilor?” Nu am explicat că copiii mei nu beau lapte suficient, că nu au haine de schimb, ci pur și simplu am făcut o comparație:

— Bunicul meu a avut șaisprezece copii și i-a hrănit pe toți pe vremea țarului. Iar eu am doar șase copii și trăiesc pe vremea puterii sovietice.

     Imediat după aceea m-am îngrijorat de teamă că am jignit autoritățile, Doamne ferește de îmi vor adăuga și un articol politic, atunci eram pierdut: din închisoare nu mai ies. Așa că am decis să tac, dar nici nu m-au mai întrebat nimic.

     S-a început interogatoriul fratelui Nicolai. Judecătorul a citit cazul său:

 Kozelko Nicolai Mihailovici, de naționalitate ucrainean, născut în 1930. Recidivist. Condamnat în 1949.

     El a fost condamnat la moarte, dar pedeapsa cu moartea a fost comutată la 25 de ani de închisoare, apoi la 5 ani de exil și după încă 5 ani a fost lipsit de toate drepturile civile.