**„Pune-mi deoparte pe întâiul tău născut”**

**Capitolul 1**

Străbunicul lui Hudson, James Taylor, zidar de meserie, când era tânăr nu se gândea la lucrurile lui Dumnezeu; plăcerile lui cele mai mari erau dansul și petrecerile. Dar chiar în ziua nunții a fost stăpânit de un gând de la Dumnezeu: „Eu și casa mea vom sluji Domnului”. De unde acest gând? Avea niște vecini metodiști și ascultase pe John Wesley vorbind, dar nu putea să-i sufere, nu voia să fie și el unul dintre acei oameni cu felul lor de viață. Totuși, în lumina veșniciei, datoria îi apărea clară. În genunchi înaintea lui Dumnezeu, James s-a hotărât chiar atunci să treacă de partea Domnului Isus.

După ce s-a căsătorit, s-a mutat în Barnsley (Anglia), o localitate în apropiere de Leeds, unde Dumnezeu i-a dat doi fii și trei fiice. Încetul cu încetul în casa lui s-a format o mică adunare, care a fost vizitată și de John Wesley. Acum, James Taylor vestea Evanghelia.

Hotărârea lui James Taylor în ziua nunții a avut urmări binecuvântate. Fiul său, John Taylor, a fost de asemenea un om credincios și a lucrat pentru Dumnezeu la Barnsley. El s-a căsătorit cu o scoțiancă și unul dintre fiii lui, cu numele tot de James, a fost tatăl lui Hudson Taylor.

James Taylor a studiat să devină farmacist. În zilele de vacanță pe care le petrecea acasă, s-a împrietenit cu Amalia Hudson, fiica cea mare a unui vecin credincios. Deși foarte tânără, ea lucra ca guvernantă, pentru a-și ajuta familia împovărată și doar în vacanță venea acasă, la fel ca James. Ea avea 16 ani și el 17 când s-au logodit. Au așteptat 7 ani până când James a preluat o farmacie pe cont propriu la Barnsley și în aprilie 1831 s-au căsătorit. El predica și conducea o clasă de studiu biblic, iar ea era ajutorul lui. Se rugau și lucrau împreună. Una dintre cele mai mari bucurii ale primilor ani de căsătorie a fost o trezire în tineretul din adunare.

O seară de neuitat pentru ei a fost în prima iarnă de după căsătorie când ochii li s-au oprit asupra capitolului 13 din cartea Exodului, unde au citit împreună aceste cuvinte: „Pune-mi deoparte ca sfânt pe întâiul tău născut… orice întâi născut este al Meu”. Și gândindu-se la evenimentul fericit pe care-l așteptau, au luat hotărâri serioase înaintea lui Dumnezeu. Când se va naște copilul, îl vor preda Lui. A-l preda Lui înseamnă a-l poseda mai bine, pentru că înseamnă a-l încredința Celui care poate spune: „Este al Meu, nu numai pentru un timp, ci pentru veșnicie.” În genunchi, au luat hotărârea sfântă de a pune deoparte pentru Domnul copilul pe care îl vor primi.

Primăvara, la 21 mai 1832, s-a născut fiul rugăciunilor lor, care a primit numele celor două familii: James Hudson Taylor. Apoi a urmat un alt băiat, care a murit de mic, și o fetiță, Amelia.

Micul Hudson se dovedea a fi foarte inteligent. A învățat să scrie de la vârsta de 4 ani. Emoționat de istorisirile auzite în casă despre ignoranța cu privire la Dumnezeu în care se găsesc oamenii din țările păgâne, Hudson Taylor a spus, când avea cinci ani: „Când voi fi mare, voi fi misionar și voi merge în China.” Cuvinte de copil!

Mama, totdeauna ocupată, găsea totuși timp să inspire copiilor gustul cititului. În toate după-amiezile, în timp ce lucra cu acul, le citea copiilor lucrări de istorie, de literatură sau de călătorii, obișnuindu-i astfel să gândească.

Tatăl era un om al datoriei, punctual. De două ori pe zi, după masa de dimineață și cea de seară, era o strângere de familie. Tatăl nu lăsa pe nimeni altul să aibă grijă de copii în lucrurile lui Dumnezeu. Se ruga pentru ei și, pe măsură ce se măreau, îi învăța să se roage și ei personal. În fiecare zi îi lua pe cei mai mari cu el, pentru câteva clipe de rugăciune împreună. Aceste obiceiuri regulate și mai ales exemplul părinților au întipărit de timpuriu în sufletul copiilor însemnătatea pe care o are studiul Bibliei și rugăciunea.

Hudson era un copil bolnăvicios și, fiind foarte slab, nu s-a putut duce din timp la școală. Dar educația pe care o primea acasă înlocuia din plin această pierdere. Casa lui James era foarte ospitalieră. Clienții și prietenii îi cereau sfaturi de orice fel. Copiii ascultau conversațiile lor și își măreau astfel cunoștințele.

Unul dintre subiectele discutate adeseori de tatăl lor era China. Acest imens imperiu cu 400 de milioane de suflete în vremea aceea, nu avea decât o mică misiune americană la Chanton. Discuțiile dese asupra acestui subiect făceau o impresie profundă în inimile lor de copii. Această impresie a fost mărită de o broșură a lui Parley despre China, pe care ei au învățat-o aproape pe dinafară, încât Amelia spunea că și ea va merge în China cu fratele ei, care era deja hotărât pentru aceasta.

Lui Hudson îi plăcea să îl însoțească pe tatăl său în localitățile în care mergea să vestească Evanghelia. Încă de la vârsta de 7 ani a avut ocazia să vadă persoane adânc convinse de păcatul lor, și care doreau să obțină pace cu Dumnezeu. Îi vedea cum erau conduși de tatăl lui spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Și când un suflet găsea odihnă în Isus Hristos, și frații mulțumeau lui Dumnezeu pentru aceasta, el se alătura cântărilor lor cu o egală bucurie, având o față strălucitoare.

Dar dragostea lui pentru lucrurile lui Dumnezeu nu a venit atât prin adunările de trezire, cât mai ales prin influența părinților și prin atmosfera binefăcătoare a vieții de familie. În primul rând, exemplul mamei, care în mijlocul zilei atât de pline de treburi știa la anumite ore să se retragă să se roage, a avut asupra copiilor cea mai profundă impresie.

Amintirea mamei era de ajuns ca să-i aducă în suflet dragoste pentru Domnul Isus. Și Hudson nu a uitat niciodată, printre atâtea zile fericite ale copilăriei, acele după-amiezi de duminică, în care mama se ocupa numai de ei. Dimineața, copiii mergeau la adunare cu ei, iar restul zilei era rezervat pentru cele mai frumoase jocuri, cele mai minunate cărți cu poze și pentru pian. Și nimic nu se putea pune alături de istorioarele pe care le spunea din Biblie și din „Călătoria Creștinului”.