Biografia lui Hudson Taylor -   Studii la Londra 

#### Studii la Londra  ####

În septembrie 1852, Hudson Taylor a sosit la Londra. „Tatăl meu s-a oferit să suporte toate cheltuielile șederii mele la Londra. Însă știam că, în urma unor pierderi recente, acest lucru ar fi fost un sacrificiu foarte mare pentru el… Fără să știe de propunerea tatălui meu, Societatea de Evanghelizare a Chinei a avut bunătatea să-mi ofere să se ocupe de cheltuielile mele pe durata șederii în Londra… Răspunzând tatălui meu și secretarului comitetului Societății, le-am spus că voi pune deoparte câteva zile pentru a mă ruga înainte de a lua o hotărâre. I-am spus tatălui meu despre oferta societății și i-am comunicat secretarului despre ajutorul pe care mi-l propunea tatăl meu…

Rugându-mă și așteptând îndrumarea lui Dumnezeu, m-am gândit că aș putea, fără nicio dificultate, să nu accept niciuna dintre cele două oferte. Secretarul societății nu știa că eu mă încredințasem în totalitate ajutorului lui Dumnezeu, iar tatăl meu a tras concluzia că aș fi acceptat propunerea comitetului. Refuzând ajutorul din ambele părți, aveam sentimentul că mă aflam pur și simplu în mâinile lui Dumnezeu, fără nicio grijă. Îmi spuneam că, dacă Dumnezeu vrea să mă încurajeze să merg în China, va binecuvânta eforturile mele de a depinde numai de El cât timp voi fi în țara mea.”

Hudson și-a găsit o locuință la un unchi al său și a stat împreună cu vărul său, Tom Hudson, într-o mansardă. Unchiul și vărul său erau de acord cu gândul lui de a veni la Londra pentru a-și continua studiile medicale și erau gata să-l ajute. Totuși, nu înțelegeau nimic din atitudinea lui. Modul în care refuza să se angajeze la studii regulate din cauza unei chemări misionare pentru China îi surprindea foarte mult, mai ales că nici societatea pe care se baza el nu părea să se intereseze de el în mod activ.

În acest timp, el îi scrie mamei sale: „Este atât de bine să depinzi de Dumnezeu pentru toate. Să nu ne gândim niciodată la rezultate. Să le lăsăm în mâna Lui. Să nu ne întrebăm niciodată dacă, asemenea lui Avraam altădată, trebuie să plecăm fără să știm unde mergem. El știe. Cel care m-a hrănit, m-a ocrotit și m-a condus până aici, va continua să păstreze sufletul meu în pace. Ce plăcut este să te poți încrede în El pentru orice.”

Hudson nu și-a dat seama că tovarășul său de cameră, observând experiențele sale intime, a fost adus, puțin câte puțin, la concluzii foarte serioase. Până la sfârșitul anului, Hudson a avut bucuria să-l vadă pe vărul său întors la Dumnezeu.

În octombrie 1852, Hudson a intrat în sfârșit la spital pentru a-și continua studiile medicale. Însă, pentru a ajunge la spital, trebuia să meargă pe jos o distanță considerabilă. După puțin timp, s-a întâmplat să se înțepe la un deget, coasând niște foi de hârtie pentru a-și face un caiet de notițe. A doua zi dimineață a mers la o disecție, așa cum făcea de obicei. În cursul aceleiași zile, l-a cuprins o febră însoțită de dureri puternice în brațul drept. Șeful de lucrări, pe care l-a consultat, i-a reamintit de înțepătura la care nu se mai gândise și l-a sfătuit să ia o trăsură pentru a ajunge cât mai repede acasă, spunându-i: „Căci dimineața vei fi deja un om mort!”

„Primul meu gând,” scrie mai târziu Hudson, „a fost o părere de rău că nu aș mai putea merge în China. Dar foarte repede mi-a venit în minte acest gând: Afară doar de cazul în care m-am înșelat cu totul, am o misiune de îndeplinit în China… deci nu voi muri. Eram fericit totuși că am această ocazie să vorbesc acestui prieten, care era un necredincios pe față, despre bucuria pe care mi-o dădea perspectiva de a fi în curând cu Stăpânul meu. În același timp, i-am spus că nu cred că voi muri acum, pentru că am o lucrare de făcut în China.”

El a răspuns: „Foarte frumos gând, dar ia acum o trăsură și du-te acasă cât mai repede. N-ai de pierdut niciun minut, pentru că în curând nu vei mai fi în stare să te ocupi de nimic…”

Ideea de a mă duce acasă cu o trăsură m-a făcut să zâmbesc, pentru că punga mea nu-mi permitea această cheltuială. Am încercat să merg pe jos… Ajuns acasă, am cerut apă caldă unei femei, pe care am îndemnat-o stăruitor să primească viața veșnică ca dar al lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Mi-am spălat mâna și m-am tăiat la deget cu briceagul pentru a face să curgă ceva din sângele otrăvit… Am leșinat, dar în curând mi-am revenit… eram în patul meu.”

Unchiul său s-a ocupat de el cu bunătate și a chemat propriul său doctor. „Peste câteva săptămâni am fost destul de bine încât să pot părăsi camera. Am aflat atunci că alți doi studenți, dintr-un alt spital, care suferiseră de aceeași infecție a sângelui în urma unei disecții, au murit amândoi.”

Doctorul l-a sfătuit pe Hudson să plece la țară pentru a se întări în aer curat. Dar el nu avea bani pentru călătorie și, după ce i-a spus lui Dumnezeu despre nevoia sa, a ajuns la convingerea că trebuie să meargă la Cheapside, la o distanță de 3 km, pentru a primi niște bani de la cineva.

„A doua zi dimineață m-am dus la clinica doctorului care mă îngrijise. Doctorul nu a vrut să primească nimic, pentru că eram student la medicină. În felul acesta, mi-au rămas destui bani pentru a mă putea duce acasă. În ziua următoare mă aflam în casa părintească. Mama a aflat despre stilul meu de viață din Londra și nu m-a mai lăsat să trăiesc cu atâta economie ca înainte.”

În ianuarie 1853, Hudson s-a întors la Londra. Acum locuia la noul său mentor, doctorul Brown. Dimineața, era la spital cu doctorul Brown, unde lucra până la 9 seara, iar după aceea se dedica studiilor sale personale.

Pe lângă toate acestea, Hudson Taylor a învățat în această perioadă lecții valoroase despre încrederea deplină în Dumnezeu. El a fost adesea tentat să accepte ajutorul oferit, fie de la familie, fie de la societățile misionare, dar a decis să se încreadă doar în providența divină. Această decizie nu a fost ușoară și a adus cu ea numeroase provocări și încercări, însă Taylor a rămas ferm în credința sa că Dumnezeu va purta de grijă.

Această încredere l-a pregătit pentru viața misionară care urma să vină. În mijlocul greutăților și al incertitudinilor, el a învățat să se roage cu credință și să aștepte răspunsurile lui Dumnezeu, fie ele imediate sau târzi.