CLARIFICAREA—FRUMUSEŢEA LUI HRISTOS, BUCURIA MEA

In 1968 n‑aveam habar ce înseamnă să fii slujitor al Cuvântului. Mă gân­deam să fiu păstor tot atât de puţin cât se gândea Noël să fie soţie de păstor. Dar atunci ce să fiu? Să mă fac învăţător, misionar, scriitor, poate profesor de literatură cu un bagaj frumos de teologie? Tot ce ştiam era că Realitatea supremă mi‑a centrat dintr‑o dată viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Marea Ţintă, marea Esenţă şi marele Scop de care tânjisem să fiu legat se legau acum inseparabil de Biblie. Mandatul era clar: “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n‑are de ce să‑i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Pentru mine asta însemna seminarul, cu accent pe înţelegerea şi mânuirea corectă a Bibliei.

Am învăţat să nu‑mi tai singur gâtul

Bătălia pentru învăţarea lucrurilor evidente a continuat. Asaltul modern asupra realităţii—asupra faptului că există o realitate obiectivă reală în afara noastră, realitate care poate fi cunoscută—a făcut din studiul Bibliei o mlaştină de subiectivitate. Acest lucru se poate vedea în biserici când grupuri mici îşi împărtăşesc impresiile lor subiec­tive despre ce înseamnă “pentru ei” textul biblic, fără a fi ancoraţi în înţelesul original. Dar poate fi văzut şi în cărţi academice, unde învăţaţi foarte creativi îşi taie singuri gâtul atunci când argumentează că textele nu au un înţeles obiectiv.

Dacă există doar o viaţă de trăit pe acest pământ, şi dacă aceasta nu trebuie risipită, nimic nu‑mi părea mai important decât să găsesc adevăratul mesaj al lui Dumnezeu prin Biblie, ştiind că El a inspirat pe cei ce au scris‑o. Dacă acesta era rezervat doar pentru unii, atunci nimeni nu putea şti care viaţă îşi merită numele şi care viaţă este risipită. Eram uluit să văd în lumea savanţilor că de foarte multe ori intelectualii îşi folosesc toată puterea intelectuală să combată şi să desfiinţeze ceea ce ei înşişi au scris! Adică, au enunţat teorii ale înţelesurilor prin care să dovedească că nu există nici un singur înţeles valid în texte. Oamenii obişnuiţi care citesc ceea ce scriu acum vor considera (sper) că aşa ceva este imposibil. Nu vă condamn. Aşa este. Însă realitatea este că până în ziua de astăzi profesori bine plătiţi şi bine hrăniţi folosesc taxele pentru educaţie şi banii din impozitele noastre pentru a argmenta că “din moment ce literatura nu transmite în mod fidel realitatea, interpretarea literală nu trebuie în mod necesar să transmită fidel realitatea care este literatura.”[i]

Cu alte cuvinte, din moment ce nu putem cunoaşte realitatea obiectivă din afara noastră, nici în ceea ce scriem nu poate exista vreun înţeles obiectiv. Deci interpre­tarea nu înseamnă să încercăm să găsim vreun lucru obiectiv pe care autorul l‑a pus în text, ci ea înseamnă doar exprimarea unor idei care ne trec prin minte în timp ce citim. Lucru care nu prea contează, fiindcă atunci când alţii citesc ce am scris noi nu vor avea nici ei nici cea mai vagă idee despre intenţiile noastre. Este doar un joc. Numai că este sinistru, fiindcă toţi aceşti învăţaţi (şi membrii de grupări minuscule) insistă ca scrisorile lor de dragoste şi contractele lor să fie judecate după o singură regulă: după ce au intenţionat să spună. Orice vorbărie goală despre cum trebuie tu să înţelegi “da” când eu am scris “nu” n-ar fi luată în serios la o bancă sau la un consilier marital.

Şi aşa a ajuns Existenţialismul să fie pus sub aceeaşi umbrelă cu Biblia: Exis­tenţa precede esenţa, ziceau ei. Cu alte cuvinte, eu nu găsesc sensul—eu îl creez. Biblia este un bulgăr de lut, dar olarul sunt eu. Interpretarea este creaţie. Existenţa mea ca subiect crează “esenţa” obiectului. Nu râdeţi. Ei erau serioşi. Şi încă sunt. Doar că azi au alte nume.

A susţine strălucirea soarelui la amiază

În această încurcătură de subiectivitate a apărut profesorul de literatură de la Universitatea din Virginia, E. D. Hirsch. Citirea cărţii lui Validity in Interpretation [Validitatea în interpretare] în timpul anilor mei de seminar a fost pentru mine întocmai ca a simţi o stâncă tare sub picioarele mele, în mijlocul oceanului de nisipuri mişcătoare al conceptelor contemporane despre sens. Ca mai toţi călăuzitorii pe care mi i‑a trimis Dumnezeu de‑a lungul căii mele, Hirsch susţinea ceea ce era evident. Da, el argumenta că, da, există un sens original pe care l‑a avut autorul în minte atunci când a scris. Şi, da, o interpretare validă caută acea intenţie în text şi aduce argumente când susţine că a găsit‑o. Lucrul acesta mi se părea tot aşa de evident ca strălucirea soarelui în miezul zilei. Aceasta era premiza tuturor în viaţa de zi cu zi, atunci când vorbeau sau scriau ceva.

Poate că şi mai important, aşa era firesc să fie. Nimeni din noi nu doreşte ca notele noastre, scrisorile şi contractele noastre să fie interpretate diferit de ceea ce am intenţionat. Astfel, bunul simţ, sau Regula de Aur, cere să‑i citim pe alţii aşa cum ne‑ar place nouă să fim citiţi. Mi s‑a părut că multă vorbărie filozofică despre sensul lucrurilor era pur şi simplu ipocrizie: La universitate subminez existenţa sensului obiectiv, dar acasă (şi la bancă) insist asupra lui. Eu nu doream să intru în acest joc. Mi se părea că este o teribilă irosire a vieţii. Dacă n‑ar exista interpretare validă bazată pe un sens real, obiectiv, neschimbător, original, atunci întreaga mea fiinţă ar striga, “Să mâncăm, să bem şi să ne veselim. Şi nicidecum să nu luăm ştiinţele în serios.”

Moartea lui Dumnezeu şi moartea înţelesului lucrurilor

Lucrurile începeau să se clarifice. Într‑o după‑amiază friguroasă din 1965 la Colegiul Wheaton, am luat să citesc numărul nou revistei Time; eram într‑un colţ al bibliotecii, la etajul doi, şi am citit editorialul de pe prima pagină: “E Dumnezeu mort?” (22 octombrie 1965). “Ateii creştini” de felul lui Thomas J. J. Altizer au răspuns, Da, la această întrebare. Nu era ceva nou. Friedrich Nietzsche dăduse anunţul mortuar cu o sută de ani mai înainte: “Unde este Dumnezeu? ¼ Vă voi spun. L‑am omorât—tu şi eu. Noi toţi suntem ucigaşii Lui¼ Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort şi noi l‑am omorât.”[ii] A fost o afirmaţie care l‑a costat: Nitzsche şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă într‑o stare semi‑cataleptică şi a murit în 1900.

Însă “ateii creştini” îndrăzneţi ai anilor ’60 n‑au calculat costurile de a lua locul lui Dumnezeu, în calitate de supermeni [aşa cum îi numeşte Nietzsche]. Băutura tare a existenţialismului a dezlegat limbile acestor teologi creativi, la fel ca ale celor de pe rândurile din spate ale unui avion, după ce au băut prea multe beri. Şi astfel afirmaţia sinucigaşă că Dumnezeu este mort a fost rostită din nou. Şi dacă a murit Dumnezeu, atunci a murit şi orice înţeles al textelor. Dacă moare baza realităţii obiective, atunci moare şi încercarea de a scrie sau a vorbi despre realitatea obiectivă. Toate acestea se ţin una de alta.

Aşa că izbăvirea mea, în ultima parte a anilor şaizeci, de nebunia uciderii lui Dumnezeu m‑a condus în mod natural la izbăvirea la începutul anilor şaptezeci de acea goliciune ipocrită a subiectivismului hermeneutic—noţiunea făţarnică că nu există înţeles în nici o afirmaţie (cu excepţia acesteia). Acum eram pregătit pentru lucrarea reală din seminar: să găsesc ce spune Biblia despre felul cum să nu‑mi risipesc viaţa.

Învăţarea “disciplinei severe” a citirii Bibliei

În acest punct datoria mea faţă de Daniel Fuller este incalculabilă. El preda hermeneutica—ştiinţa felului de a interpreta Biblia. Nu numai că mi l‑a prezentat pe E. D. Hirsch şi m‑a forţat să‑l citesc riguros, dar el m‑a învăţat şi cum să citesc Biblia în felul pe care Matthew Arnold îl numea “disciplină severă.” El mi‑a arătat ce era evident: că versetele Bibliei nu sunt un şirag de perle înşirate pe o aţă, ci sunt verigi într‑un lanţ. Scriitorii au dezvoltat tipare unitare de gândire. Ei au gândit aşa, “Veniţi, totuşi, să judecăm împreună [sau să ne judecăm, în trad. Cornilescu], zice Domnul” (Isaia 1:18). Asta înseamnă că, la fiecare pasaj din Scriptură, cineva ar trebui să întrebe cum se leagă acea parte de toate celelalte părţi pentru a transmite un mesaj coerent. Apoi paragrafele ar trebui legate unele de altele în acelaşi fel. Apoi capitolele, apoi cărţile, şi tot aşa până când unitatea Bibliei este văzută în termenii ei.

Am simţit ca şi cum cărăruia maronie a vieţii mele trecea acum printr‑o livadă, printr‑o vie sau o grădină unde se puteau culege la orice pas fructe nemaipomenite, încântătoare şi cu putere de a schimba existenţa. Niciodată nu mai zărisem atâta ade­văr şi atâta frumuseţe condensate într‑un spaţiu atât de restrâns. Biblia mi‑a părut atunci, şi mi se pare şi acum, inepuizabilă. Asta era ce visasem la centrul de sănătate, bolnav de mononucleoză, când Dumnezeu m‑a chemat la slujirea cu Cuvântul. Acum se punea problema: Care este Ţelul, Scopul, Centrul, Esenţa acestei licăriri minunate de Adevăr divin?

O idee despre rostul pentru care eu şi tu existăm

Cu fiecare curs nou la care participam, înţelegeam mai mult. O, ce binecuvân­tare au fost acei trei ani în seminar! La ultimul curs predat de Dr. Fuller, intitulat “Unitatea Bibliei” (există şi o carte care poartă acest titlu[iii]) steagul unificator a fost coborât peste întreaga Biblie.

Dumnezeu a pus la punct o istorie răscumpărătoare a cărei desfăşurare revelează deplin gloria Lui, astfel încât la sfârşit numărul maxim posibil de oameni vor avea antecendentele necesare să producă [cea mai] înfoc­a­tă dragoste de Dumnezeu¼ unul din lucrurile pe care Dumnezeu le face în toată istoria răscumpărătoare este să‑şi arate îndurarea în aşa fel încât cel mai mare număr posibil de oameni să se desfăteze în El cu toată inima, puterea şi mintea, pentru eternitate¼ Când pământul noii creaţii va fi plin de astfel de oameni, atunci scopul pentru care Dum­ne­zeu şi‑a arătat îndurarea se va fi îndeplinit¼ Toate evenimentele istoriei răscumpără­toare şi sensul lor aşa cum sunt prezentate în Biblie compun o unitate prin faptul că se îmbină pentru a realiza acest scop. [iv]

În aceste fraze erau seminţele viitorului meu. Pasiunea care urma să‑mi conducă viaţa îşi avea rădăcinile aici. Una din aceste seminţe era în cuvântul “glorie”—ţelul lui Dumnezeu în istorie era “să‑şi reveleze deplin gloria Lui.” O altă sămânţă era în cuvântul “desfătat”—ţelul lui Dumnezeu era ca oamenii “să se desfăteze în El cu toată inima.” Pasiunea vieţii mele a fost să înţeleg şi să trăiesc şi să învăţ şi să predic despre felul cum aceste două ţeluri ale lui Dumnezeu se leagă unul de altul—în adevăr, cum ele nu sunt două, ci unul singur.

Îmi era tot mai clar că dacă voiam spre sfârşitul vieţii mele să nu spun, “Mi‑am risipit viaţa!” trebuia să mă străduiesc într‑un fel sau altul să înţeleg scopul suprem al lui Dumnezeu şi să mă alătur Lui în acest plan. Dacă viaţa mea trebuia să aibă o pasiune unică, împlinitoare şi unificatoare, aceasta trebuia să fie pasiunea lui Dumnezeu. Şi, dacă Daniel Fuller avea dreptate, pasiunea lui Dumnezeu era revelarea gloriei Sale şi defătarea inimii mele în El.

Toată viaţa mea de atunci încoace mi‑am petrecut‑o gustând şi examinând şi explicând acest adevăr. Mi‑a devenit tot mai clar, mai sigur şi mai provocator în fiecare an. Mi‑a devenit şi mai clar că a‑L glorifica pe Dumnezeu şi a te bucura de Dumnezeu nu sunt din categorii diferite. Acestea două se leagă una de alta nu ca fructele şi animalele, de exemplu, ci ca fructele şi merele. Merele sunt unul dintre felurile de fructe. A te bucura de Dumnezeu în mod în cel mai înalt grad reprezintă unul dintre modurile de a‑L glorifica. A te bucura de Dumnezeu Îl scoate în evidenţă pe El ca valoarea ta supremă.

Un predicator din secolul al optsprezecelea a pecetluit schimbarea

Jonathan Edwards a intervenit în viaţa mea în acea perioadă cu cea mai puternică confirmare a acestui adevăr, după Biblie. A fost o confirmare puternică fiindcă arăta că adevărul este biblic. Acum când scriu, în anul 2003, aniversăm 300 de ani de la naşterea lui. A fost păstor şi teolog din Noua Anglie. Pentru mine el a devenit cel mai important învăţător biblic trecut la Domnul, din afara Bibliei. Nici un alt om din afara Bibliei nu mi‑a dăltuit mai mult viziunea despre Dumnezeu şi despre viaţa creştină, decât Jonathan Edwards.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Edwards nu şi‑a risipit viaţa. Viaţa lui s‑a sfârşit în mod abrupt în urma unui vaccin neizbutit contra variolei, pe când avea cincizeci şi patru de ani. Dar a trăit frumos. Viaţa lui ne inspiră din pricina zelului arătat pentru a nu şi‑o risipi, şi din pricina pasiunii sale pentru supremaţia lui Dumnezeu. Gândiţi‑vă la unele hotărâri pe care le‑a luat pe când avea doar douăzeci şi ceva de ani, cu scopul de a intensifica viaţa sa pentru gloria lui Dumnezeu.

·       Hotărârea nr. 5: “ Sunt hotărât să nu pierd niciodată momentele vieţii, ci să le folosesc în cel mai înalt mod posibil.”

·       Hotărârea nr. 6: “Sunt hotărât să trăiesc cu toată puterea, în tot timpul vieţii mele.”

·       Hotărârea nr. 17: “Sunt hotărât să trăiesc aşa cum aş dori, în clipa morţii, să fi trăit.”

·       Hotărârea nr. 22: “Sunt hotărât să mă străduiesc să obţin pentru mine, în lumea cealaltă, toată fericirea care se poate obţine, folosindu‑mi toată puterea, tăria, vigoarea, vehemenţa, şi chiar violenţa, de care sunt capabil, sau pe care mă voi face în stare să le exercit, în orice mod imaginabil.”[v]

Ultima hotărâre (nr. 22) ne poate suprinde ca fiind egoistă, chiar periculoasă, dacă nu înţelegem conexiunea adâncă din mintea lui Edwards între gloria lui Dumnezeu şi fericirea creştinilor. Violenţa la care s‑a referit el era ceea ce a spus Isus când a zis, “Mai bine să‑ţi scoţi ochiul pentru a înfrânge pofta, şi astfel să mergi în cer, decât să trăieşti în înţelegere cu păcatul şi să ajungi în iad”(Matei 5:29). În ceea ce priveşte căutarea propriei fericiri, remarcaţi că Edwards era absolut convins că a fi fericit în Dumnezeu era un mod de a‑L glorifica. Acesta este motivul pentru care am fost creaţi. Delectarea, desfătarea noastră în Dumnezeu nu era pentru noi doar o preferinţă sau o opţiune a vieţii; ea era datoria noastră pe care s‑o îndeplinim cu bucurie, şi ar trebui să fie singura pasiune a vieţilor noastre. De aceea, hotărârea de a mări la maximum fericirea în Dumnezeu însemna hotărârea de a‑L arăta pe El mai glorios decât toate celelalte surse ale fericirii. Căutarea fericirii în Dumnezeu şi glorificarea lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

Marea înţelegere pentru mine

Iată cum explică Edwards acest lucru. Pe când abia trecuse de douăzeci de ani, el a ţinut o predică cu subiectul principal: “Cei evlavioşi au pregătită pentru ei o fericire neştiută şi de neconceput.” Textul era din 1 Ioan 3:2, “Şi ce vom fi, nu s‑a arătat încă.”

Gloria lui Dumnezeu nu constă doar în perceperea perfecţiunii Sale de către creatura Sa: fiindcă creatura poate să perceapă puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi totuşi să nu se bucure de ea, ci s‑o urască. Cei ce fac asta, nu‑L glorifică pe Dumnezeu. Gloria lui Dum­nezeu nu stă nici în simpla discutare despre perfecţiunea Sa: fiincă cuvintele n‑au alt folos decât să exprime sentimentele minţii. Astfel, gloria lui Dumnezeu constă în faptul că creaturile Sale admiră, se bucură şi exultă de frumuseţea şi excelenţa Sa ¼ Esenţa glorificării lui Dumnezeu ¼ constă, astfel, în faptul că creaturile Sale se bucură de manifestarea frumuseţii lui Dumnezeu, care este bucuria şi fericirea de care vorbim. Deci vedem că totul se rezumă la atât: sfârşitul creaţiei este că Dumnezeu poate comunica creaţiei Sale fericirea; fiindcă dacă Dumnezeu a creat lumea pentru a fi glorificat în creaţie, El a creat‑o ca ei să se bucure în slava Lui: fiindcă am arătat că aceastea două sunt unul şi acelaşi lucru. [vi]

Aceasta a fost marea înţelegere pentru mine—marea clarificare. Ce era viaţa? Care este rostul ei? De ce exist? De ce sunt aici? Să fiu fericit? Sau să‑L glorific pe Dumnezeu? Fără să rostesc acest lucru, timp de ani şi ani am crezut că acestea sunt opuse. Sau îl glorifici pe Dumnezeu, sau urmăreşti propria ta fericire. Una îmi părea corectă; cealaltă îmi părea imposibil de ocolit. Şi din această cauză am fost încurcat şi frustrat atâta vreme.

O parte a problemei a fost că mulţi din cei ce păreau să se gândească la gloria lui Dumnezeueu păreau să nu se bucure prea mult de El. Şi mulţi din cei ce păreau să se bucure mai mult de Dumnezeu erau greşiţi în modul lor de gândire referitor la slava Lui. Aici însă aveam una din cele mai strălucitoare minţi din America începuturilor, Jonathan Edwards, şi el spunea că scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea era ca eu să am o pasiune pentru slava lui Dumnezeu şi să am o pasiune pentru a mă bucura de acea slavă, şi că acestea două sunt de fapt un singur lucru.

Când am văzut aceasta, am ştiut, în sfârşit, ce înseamnă o viaţă risipită, şi cum să evit acest lucru.

Dumnezeu m‑a creat—şi te‑a creat şi pe tine—să trăiesc cu o pasiune unică, care include totul şi care transformă totul, anume, pasiunea de a‑L glorifica pe Dum­ne­zeu prin a mă bucura şi a arăta excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. A mă bucura şi a arăta, a afişa, sunt amândouă esenţiale. Dacă încercăm doar să afişăm în faţa altora excelenţa lui Dumnezeu, fără a ne bucura noi înşine de ea, vom afişa doar o crustă de ipocrizie, şi vom produce batjocură sau legalism. Dacă însă pretindem că ne bucurăm de excelenţa Lui, fără a o arăta altora ca s‑o vadă şi ei, ne înşelăm singuri, întrucât caracteristica bucuriei generate de Dumnezeu este expansiunea şi extensia ei către inimile altora. Viaţa risipită este viaţa fără pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.

Motivul trăirii, clar ca cristalul

Biblia este clară ca cristalul: Dumnezeu ne‑a creat pentru slava Sa. Aşa zice Domnul, “Adu‑Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i‑am făcut spre slava Mea” (Isaia 43:6‑7). Viaţa este risipită când n‑o trăim pentru slava lui Dumnezeu. Şi vreau să spun, toată viaţa. Toată este pentru slava Lui. Din acest motiv se ocupă Biblia de detalii privitoare la mâncăruri şi băuturi. “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Ne risipim vieţile când uităm să‑L ţesem sau să-L includem pe Dumnezeu în mâncarea sau băutura noastră sau în alte aspecte ale vieţii noastre, bucurându‑ne de El şi arătându‑L şi acolo.

Ce înseamnă să‑L glorifici pe Dumnezeu? S‑ar putea să cădem în capcană dacă nu suntem atenţi. Cuvântul glorificare se aseamănă, ca şi construcţie, cuvântului beatifi­care. A beatifica înseamnă la rădăcină “a face ceva mai frumos,” a‑i mări frumuseţea. Categoric, NU aceasta este ceea ce vrem noi să spunem când folosim cuvântul glorificare în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi făcut mai glorios sau mai frumos decât este. Nu‑L putem îmbunătăţi; El “nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva” (Fapte 17:25). Glorificarea nu adaugă mai multă glorie lui Dumnezeu.

Mai degrabă am putea folosi cuvântul mărire. Însă şi aici putem greşi. A mări înseamnă a schimba dimensiunea, şi poate avea două sensuri distincte. În relaţia cu Dumnezeu, unul din sensuri înseamnă închinare, altul nelegiuire. Poţi fi un telescop sau un microscop. Când eşti un microscop, faci ceva minuscul să arate mai mare decât în realitate. Un fir de praf poate arăta ca un mostru. A pretinde că noi Îl mărim pe Dumnezeu în felul acesta este nelegiuire. Dacă eşti un telescop, poţi face lucruri inimaginabil de mari să arate la o scară la care pot fi admirate în adevărata lor splendoare. Cu telescopul spaţial Hubble, poţi face galaxii cât un vârf de ac pe cer să‑şi desfăşoare în faţa ta milioanele lor de stele grandioase care există deşi nu pot fi zărite în mod natural. A‑L mări pe Dumnezeu în felul acesta înseamnă închinare.

Ne risipim vieţile când nu ne rugăm şi nu gândim şi nu visăm şi nu plănuim şi nu lucrăm pentru a‑L mări pe Dumnezeu în toate sferele vieţii. Dumnezeu ne‑a creat pentru aceasta: să ne trăim vieţile într‑un aşa fel încât să‑L arătăm pe El cât mai mult în măreţia şi frumuseţea şi valoarea infinită pe care le are. Pe cerul nopţii lumii noastre, Dumnezeu le apare celor mai mulţi oameni ca un punct, ca un vârf de ac, sau mulţi nu‑L zăresc deloc. El însă ne‑a creat şi ne‑a chemat să‑L arătăm cum este. Asta înseamnă să fim creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi trebuie să transmitem mai departe în lume cum este El în realitate.

A fi iubit înseamnă oare a fi scos în evidenţă?

Pentru mulţi oameni, a trăi pentru a-L mări pe Dumnezeu nu este considerat un act de iubire. Când aud că Dumnezeu i‑a creat pentru slava Sa, ei nu se simt iubiţi. Ei se simt folosiţi. Acest fel de percepţie este de înţeles, văzând felul complet distor­sionat în care este percepută dragostea în lumea noastră. Pentru cei mai mulţi oameni, a fi iubit înseamnă a fi scos în evidenţă, a fi lăudat. Aproape totul în cultura noastră Vestică (şi tot mai mult în a noastră Estică – n. tr.) serveşte acestei distorsionări a dragostei. Ni se spune într‑o mie de feluri că dragostea înseamnă creşterea părerii bune despre propria persoană. Dragostea înseamnă să‑l ajuţi pe altul să se stimeze mai mult pe sine însuşi. Dragostea înseamnă a‑i da cuiva o oglindă şi a‑l ajuta să‑i placă propria imagine.

Nu aşa ceva ne spune Biblia despre dragostea lui Dumnezeu. Dragostea înseam­nă să faci ce este mai bine pentru altul. Nu ne este de folos să facem din propria nboastră persoană obiectul celei mai înalte afecţiuni. De fapt, aceasta este o deviere fatală. Noi am fost creaţi să‑L privim şi să‑L gustăm pe Dumnezeu—şi gustându‑L, savurându‑L, să fim satisfăcuţi în mod desăvârşit, şi apoi să răspândim în toată lumea mireasma Lui şi valoarea prezenţei Sale. A nu-L arăta oamenilor pe Dumnezeul a‑toate‑satisfăcător înseamnă a nu‑i iubi. A‑i face bucuroşi de ei înşişi când ei au fost făcuţi să se bucure de fiinţa lui Dumnezeu este ca şi când ai duce pe cineva în munţii Alpi, l‑ai închide într‑o cameră plină de jur împrejur cu oglinzi şi i‑ai spune, “Bucură‑te ce ceea ce este‑n jurul tău!”

Patologia tip Grand Canyon

Momentele cu adevărat minunate de bucurie în această lume nu sunt momentele de auto‑satisfacere, ci de auto‑uitare. A sta pe marginea prăpăstiilor de la Grand Canyon gândindu‑te la mărirea şi însemnătatea fiinţei proprii, ar fi ceva patologic. În asemenea momente suntem expuşi unei bucurii magnifice care vine din afara noastră. Şi fiecare din aceste momente rare şi preţioase ale vieţii—lângă Canyon, în faţa Alpilor, sau sub cerul înstelat—sunt ecouri sau umbre ale unei excelenţe cu mult mai mari, anume, excelenţa lui Dumnezeu. De aceea spune Biblia, “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalm 19:1).

Uneori oamenii spun că nu pot crede că, în cazul în care există un Dumnezeu, El ar fi interesat de fărâma minusculă a realităţii numită omenirea de pe planeta Pământ. Universul, spun ei, este aşa de vast, încât omul este cu totul nesemnificativ. Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu s‑ar fi deranjat să creeze o aşa fărâmă microscopică numită pământ şi umanitate, şi apoi să se ataşeze de noi?

În spatele acestei întrebări se află o profundă neînţelegere despre univers. Universul are de-a face cu măreţia lui Dumnezeu, nu cu semnificaţia omului. Dumne­zeu l‑a făcut pe om mic şi universul l‑a făcut mare pentru a comunica ceva despre Sine însuşi. Şi El ne comunică acest lucru ca să‑l ştim şi să ne bucurăm de el—anume, că El este infinit de mare şi de puternic şi de înţelept şi de frumos. Cu cât telescopul Hubble ne trimite informaţii mai multe despre adâncimile nepătrunse ale spaţiului, cu atât mai mult ar trebui să stăm mai cuprinşi de teamă şi uimire în faţa lui Dumnezeu. Disproporţia dintre noi şi univers este o parabolă despre disproporţia dintre noi şi Dumnezeu. Şi încă nu este o exprimare bună. Ideea este să ne vedem pe noi ca nimic, şi să‑L glorificăm pe El.

A‑i iubi pe oameni înseamnă să le arătăm pe Dumnezeul care‑i poate împlini

Acum să ne întoarcem la ce înseamnă să fii iubit. Ideea a fost complet distorsionată. Dragostea este a arăta unui suflet muribund frumuseţea dătătoare de via­ţă a gloriei lui Dumnezeu, în mod deosebit harul Său. Da, după cum vom vedea, noi arătăm gloria lui Dumnezeu în sute de moduri practice care includ preocuparea noastră privitoare la hrană şi îmbrăcăminte şi adăpost şi sănătate. Asta voia Domnul Isus să spună când a zis, “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16).

Fiecare faptă bună ar trebui să fie o revelare a gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce transformă o faptă bună într‑un act de dragoste nu este actul în sine, ci pasiunea şi sacrificiul de a‑L face cunoscut pe Dumnezeu ca Dumnezeu glorios. Să nu năzuieşti a‑L face cunoscut pe Dumnezeu înseamnă lipsă de dragoste, fiindcă cea mai mare nevoie a noastră este după El. Şi a avea totul în afară de El înseamnă la urma urmei să te pierzi. Biblia spune că chiar dacă ai da tot ce ai şi dacă ţi‑ai da trupul să fie ars, dar n‑ai avea dragoste, nu‑ţi foloseşte la nimic (1 Corinteni 13:3). Dacă nu‑i îndrepţi pe oameni spre Dumnezeu pentru bucuria lor eternă, nu ai dragoste. Îţi risipeşti viaţa.

Este viaţa veşnică un cer plin de oglinzi?

Să ne gândim acum ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu. Cum ne va iubi Dumnezeu pe noi? Chiar logica simplă ne dă răspunsul: Dumnezeu ne iubeşte cel mai mult dacă ne va da ce este mai bun pentru a ne putea bucura veşnic. Ce este mai bun? El însuşi este tot ce poate fi mai bun. Dar noi nu ne bizuim doar pe logică. Biblia este foarte clară. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubeşte dându‑ne viaţa veşnică cu preţul vieţii Fiului Său, Isus Hristos. Dar ce este viaţa veşnică? Este o veşnică părere bună despre tine însuţi? Este ea un cer plin de oglinzi? Sau de snowboard‑uri, sau de terenuri de golf, sau de fecioare cu ochi negri?

Nu. Isus ne spune exact ce vrea să spună: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Ce este viaţa veşnică? Este a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul său, Isus Hristos. Nici un alt lucru nu poate satisface sufletul. Sufletul a fost făcut să stea plin de uimire şi de închinare în faţa unei Persoane—singura persoană vrednică de în­chi­nare. Toţi eroii biblici sunt umbre ale lui Hristos. Ne place să admirăm excelenţa lor. Cu cât mai mult vom fi satisfăcuţi să‑L cunoaştem pe Cel ce a conceput toată exce­lenţa şi a personificat toată iscusinţa, tot talentul, toată puterea şi strălucirea şi priceperea şi bunătatea. Asta am încercat să vă spun. Dumnezeu încearcă să ne elibe­reze de robia eului nostru, astfel încât să putem să ne bucurăm cunoscându‑L şi admirându‑L pe El pentru vecie.

Sau gândiţi‑vă la modul în care se exprimă apostolul Pavel. “Hristos, de aseme­nea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). De ce L‑a trimis Dumnezeu pe Isus Hristos să moară pentru noi? Ca să ne poată aduce la Dumnezeu—la Sine însuşi. Hristos a murit pentru ca noi să putem să ne întoarcem acasă la Tatăl care ne dă împlinirea deplină. Aceasta este dragostea. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este Dumnezeu făcând ceea ce trebuia noi să facem, plătind El un preţ mare, pentru ca noi să avem plăcerea de a‑L vedea şi a ne bucura de El pentru vecie. Dacă este adevărat ceea ce Îi spune Psalmistul lui Dumnezeu, “Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Psalm 16:11), atunci ce trebuie dragostea să facă? Trebuie să ne salveze de a fi robi eului propriu, şi trebuie să ne aducă, salvaţi, în prezenţa lui Dumnezeu.

Simţi că eşti folosit?

Iată o întrebare care să‑ţi demonstreze dacă ai fost prins şi tu de distorsionarea dragostei din lumea noastră: Când te‑ai simţi mai iubit de Dumnezeu, dacă El ţi‑ar da ţie mai multă importanţă, sau dacă te‑ar elibera, plătind un mare preţ, de robia părerilor bune şi automulţumirii despre tine însuţi, astfel încât să te poţi bucura neîncetat dându‑i Lui importanţă?

Să presupunem că vei răspunde: “Doresc să fiu eliberat de eul meu şi umplut de bucuria în Dumnezeu; doresc să mă bucur dând lui Dumnezeu importanţă, nu mie, şi doresc ca plinătatea bucurie mele să dureze pentru totdeauna.” Dacă răspunzi în acest fel, vei avea un răspuns şi pentru teama de care am amintit mai înainte, teama că eşti folosit de Dumnezeu atunci când El te crează pentru slava Lui. Vedem acum că atunci când ne crează pentru gloria Lui, El ne crează pentru cea mai înaltă bucurie a noastră. El este cel mai glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai satisfăcuţi în El.

Dumnezeu este fiinţa unică din Univers pentru care înălţarea de sine este actul celei mai mari iubiri. Oricine altcineva care se auto‑înalţă îşi abate atenţia de la ceea ce avem nevoie cu adevărat, adică de la Dumnezeu. Când însă Dumnezeu se înalţă pe Sine însuşi, El ne îndreaptă atenţia chiar spre ceea ce avem nevoie mai mult pentru a ne bucura. Dacă picturile renumite ar putea vorbi, şi dacă te‑ar vedea plimbându‑te prin galerie privind podeaua, ele ar striga, “Hei! Priveşte la noi! Noi suntem motivul pentru care ai intrat aici.” Şi atunci când vei privi şi vei exulta de frumuseţea picturilor împreună cu ceilalţi, atunci bucuria ta va fi deplină. Nu te vei plânge că picturile au strigat la tine. Ele te‑au făcut să eviţi să‑ţi risipeşti vizita la galerie. În acelaşi mod nici un copil nu se plânge, “Sunt folosit” când tatăl său este încântat să‑l facă pe copil fericit stând cu el.

În sfârşit, fericit să îmbrăţişez singura pasiune pentru care am fost creat

După ce am făcut aceste descoperiri, în cele din urmă m‑am simţit liber să afirm scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea, aşa cum este revelat în Biblie. N‑a trebuit să‑mi fie teamă că trebuie să aleg între ceea ce este bine şi ceea ce este inevitabil—între a căuta gloria Lui şi a-mi căuta propria fericire. Am fost liber să gust singura pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oame­nilor. Am fost salvat de la a‑mi risipi viaţa. De acum viaţa avea pentru mine un sens suprem—acelaşi sens ca al lui Dumnezeu: de a mă bucura şi a manifesta măreţia Lui.

Eram liber să îmbrăţişez finalul vechii mele căutări: Sensul, Scopul, Ţinta şi Esenţa tuturor lucrurilor. L‑am găsit acum. Şi el îşi avea rădăcina în însăşi ceea ce era Dumnezeu. El este glorios, frumos şi magnific în perfecţiunea‑I felurită. El este infinit, etern şi neschimbat. El este Adevărul şi Dreptatea şi Bunătatea şi Înţelepciunea şi Puterea şi Dragostea. Din ceea ce este El în Sine însuşi vine scopul existenţei noastre. Pasiunea lui Dumnezeu pentru propria Lui glorie dă naştere pasiunii noastre. Acesta este motivul unic, cuprinzător şi transformator al existenţei: pasiunea de a ne bucura şi de a manifesta supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.

Dumnezeu ne‑a creat să trăim cu o singură pasiune, aceea de a arăta cu bucurie excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. Viaţa risipită este viaţa fără această pasiune. Dumnezeu ne‑a chemat să ne rugăm şi să ne gândim şi să visăm şi să lucrăm nu pentru a ieşi noi în evidenţă, ci pentru a‑L scoate pe El în evidenţă în fiecare parte a vieţilor noastre.

Acum vine gloria lui Isus Hristos

De la 11 septembrie 2001 încoace am văzut mai clar ca oricând cât de esenţial este să exulţi explicit în excelenţa lui Hristos, Cel răstignit pentru cei păcătoşi şi înviat dintre cei morţi. Hristos trebuie să fie explicit în orice vorbire a noastră cu caracter religios. Nu este destul, în aceste vremuri de pluralism, să vorbeşti despre gloria lui Dumnezeu în termeni vagi. Dumnezeu fără Hristos nu este Dumnezeu. Şi un Dumnezeu incomplet nu poate mântui sau satisface sufletul. A urma un Dumnezeu incomplet—indiferent cum l‑am numi şi în ce religie—ar însemna o risipire a vieţii. Dumnezeu‑în‑Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi unicul drum spre fericire. Tot ce am spus până acum trebuie să se lege de Hristos. Îmi amintesc din nou de tabloul simplu din bucătăria noastră: “Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.”

Pentru a ne aduce la această cea mai înaltă şi mai durabilă plăcere, Dumnezeu l‑a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, şi ne‑a oferit priveliştea sângeroasă a suferinţelor şi morţii Lui fără vină. Atât de mult a costat salvarea noastră de la a ne risipi vieţile. Fiul etern al lui Dumnezeu “n‑a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându‑se asemenea oamenilor¼ S‑a smerit şi S‑a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6‑8).

Toate lucrurile au fost făcute pentru El

Acest Isus este un personaj istoric real în care “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Fiindcă El este “Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,” cum spune vechiul Credeu Niceean, şi fiindcă moartea şi învierea Lui sunt faptul central al lui Dumnezeu în istorie, nu este surpinzător că Biblia spune că “Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16). Pentru El! Asta înseamnă pentru gloria Sa. Ceea ce înseamnă că absolut tot ce am spus până aici despre Dumnezeu care ne‑a creat spre slava Lui înseamnă şi că El ne‑a creat spre slava Fiului Său.

În rugăciunea Sa din Ioan 17, primul lucru pe care îl cere Isus este, “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1). Chiar de la lucrarea în trup, lucrarea răscumpărătoare a lui Isus, Dumnezeu este glorificat cu bucurie de către oamenii păcătoşi doar prin glorificarea Dumneze­ului‑Om, Isus Hristos cel înviat. Moartea Sa şi vărsarea sângelui Său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Nu putem ajunge la gloria Tatălui decât prin Fiul. Toate promisiunile bucuriei în prezenţa lui Dumnezeu şi a desfătărilor veşnice în dreapta Sa, ne vin doar prin credinţa în Isus Hristos.

Dacă‑L respingem pe Isus, Îl respingem pe Dumnezeu

Isus este testul realităţii pentru toţi oamenii şi toate religiile. El a spus clar: “Cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine” (Luca 10:16). Oamenii şi religiile care‑L resping pe Hristos, Îl resping pe Dumnezeu. Cunosc celelalte religii pe Dumnezeul adevărat? Avem aici testul: Îl resping pe Isus ca singurul Mântuitor pentru cei păcătoşi, singurul care a fost răstignit şi înviat de Dumnezeu dintre cei morţi? Dacă‑L resping, nu‑L cunosc pe Dumnezeu ca să poată fi mântuiţi.

Asta a vrut Isus să spună când a zis, “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Sau când spune, “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L‑a trimis” (Ioan 5:23). Sau când a zis Fariseilor, “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M‑aţi iubi” (Ioan 8:42).

Asta a vrut Ioan să spună când a zis, “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n‑are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Sau când a zis, “Oricine¼ nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n‑are pe Dumnezeu” (2 Ioan v. 9).

N‑are nici un rost să speculăm asupra altor religii care resping divinitatea şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Acestea nu‑L cunosc pe Dumnezeu. Şi cei ce le urmează îşi irosesc în mod tragic vieţile.

Dacă vrem să vedem şi să gustăm, să savurăm gloria lui Dumnezeu, trebuie să-L vedem şi să ne bucurăm de Hristos. Fiindcă Hristos este “chipul Dumnezeului cel nevăzut” (Coloseni 1:15). Să exprimăm în alt fel acest lucru: dacă vrem să acceptăm şi să avem gloria lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm Evanghelia lui Hristos. Motivul nu este doar că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mântuitor care să moară pentru noi, ci şi pentru că acest Mântuitor este El însuşi cea mai completă şi cea mai desă­vârşită manifestare a gloriei lui Dumnezeu. El cumpără pentru noi desfătarea veşnică pe care n‑o merităm, şi devine pentru noi Comoara nepieritoare, care merită totul.

Evanghelia este Vestea Bună despre gloria lui Hristos

Aşa se defineşte Evanghelia. Când suntem convertiţi prin credinţa în Hristos, ceea ce zărim cu ochii este “lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dum­nezeu” (2 Corinteni 4:4). Evanghelia este vestea bună despre o frumuseţe atot‑cu­ce­ritoare. Sau ca să spunem ca Pavel, este vestea bună a “slavei lui Hristos.” Când Îl acceptăm pe Hristos, Îl primim pe Dumnezeu. Vedem şi ne bucurăm, savurăm gloria lui Dumnezeu. Nu ne putem bucura, nu putem savura gloria lui Dumnezeu dacă n‑o zărim în Hristos. Aceasta este singura fereastră prin care păcătosul poate zări faţa lui Dumnezeu fără a cădea răpus.

Biblia ne spune că atunci când Dumnezeu ne luminează ininmile, la convertirea noastră, El ne dă “lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corin­teni 4:6). Sau vedem gloria lui Dumnezeu “pe faţa lui Isus Hristos,” sau n‑o vedem deloc. Şi “faţa lui Isus Hristos” este frumuseţea lui Hristos care‑şi atinge apogeul la cruce. Faţa însângerată a Hristosului răstignit (dar triumfător!) este chipul gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce ni se părea odată o nebunie, devine înţelepciunea şi pu­terea şi motivul nostru de mândrie (1 Corin­teni 1:18,24).

Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere. Despre asta va vorbi capitolul următor.