ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS PRIN DURERE ŞI MOARTE

Atrăi pentru a‑L înălţa pe Hristos este un lucru costisitor. Nu este surprinzător. El a fost răstignit. A fost considerat îndrăcit. Şi El ne cheamă să‑L urmăm. “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să‑şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). El ne spune că nu va fi mai uşor de noi decât de El. “Dacă pe Stăpânul casei L‑au numit Beelzebul, [i] cu cât mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui?” (Mat. 10:25).

Dar a suferi cu Isus pe drumul Calvarului dragostei nu este doar rezultatul înăl­ţării lui Hristos, ci şi mijlocul de a‑L înălţa. El este înălţat ca Persoană Supremă prin faptul că noi suntem atât de satisfăcuţi în El încât pot “să treacă regate şi împărăţii, să treacă şi viaţa asta” dar noi suntem gata să suferim din pricina dragostei. Frumuseţea Lui străluceşte mai sclipitor când este preţuită mai mult decât sănătatea şi viaţa însăşi. Isus a ştiut acest lucru. El a ştiut că suferinţa (atât lucruri mărunte producătoare de disconfort, cât şi torturi îngrozitoare) este calea din această lume care‑L face cel mai văzut şi înălţat. De aceea ne cheamă El la aceasta. Şi dragostea nu înseamnă să ne scoatem pe noi evidenţă sau să ne facem viaţa uşoară. Dragostea înseamnă să fim în stare să ne bucurăm să‑L scoatem pe El în evidenţă pentru totdeauna—indiferent cât ne costă acest lucru.

Ne lăudăm cel mai bine cu crucea atunci când o purtăm

Şi purtarea crucii costă foarte mult. Viaţa creştină normală este aceea care se laudă doar cu crucea—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—şi o face în timp ce poartă crucea. “Şi oricine nu‑şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Purtarea crucii este mijlocul prin care ne eliberăm tot mai mult pentru a ne putea lăuda cu crucea. În această lume îmbibată în păcat, sufe­rin­ţa este un tipar stabilit de Dumnezeu (Romani 8:20). Suferinţa portretizează în faţa ochilor oamenilor oroarea păcatului. Pentru cei ce nu cred în Hristos, ea pedepseşte vinovăţia păcatului. Pentru cei ce‑şi iau crucea şi‑L urmează pe Isus, ea zdrobeşte puterea păcatului. Şi fiindcă păcatul întunecă strălucirea desăvârşită a gloriei lui Dumnezeu, suferinţa care zdro­beşte puterea lui este o îndurare severă.

Orice lucru care ne face în stare să ne bucurăm tot mai mult de onorarea lui Dumnezeu, este o îndurare. Căci nu există bucurie mai mare decât bucuria în măreţia lui Dumnezeu. Şi dacă trebuie să suferim pentru a vedea acest lucru şi a ne bucura mai mult de el, a‑l savura mai adânc, atunci suferinţa înseamnă îndurare, iar chemarea lui Hristos de a ne lua crucea şi a‑L însoţi pe drumul Calvarului înseamnă dragoste.

Cartea lui Bonhoeffer, radicală pentru generaţia mea

Dietrich Bonhoeffer a fost un dar pentru generaţia mea de studenţi. Mă rog ca mesajul său costisitor să fie redescoperit de fiecare generaţie. Chiar dacă a murit la vârsta de treizeci şi nouă de ani, viaţa lui n‑a fost risipită. Viaţa lui şi moartea lui conti­nuă să vorbească cu putere. El a fost spânzurat în tabăra de concentrare de la Flossenbürg, în Germania, la 9 aprilie 1945. A fost păstor şi învăţător şi conducător al unei mici şcoli de instruire pentru biserica mărturisitoare, şi a participat la mişcarea de rezistenţă protestantă împotriva naziştilor.

Cartea care a înflăcărat credinţa a mii de oameni din generaţia mea se numea Costul uceniciei. Am citit‑o în vacanţa de Crăciun în ultimul an de colegiu. Probabil că fraza cea mai faimoasă şi mai răscolitoare din carte a fost următoarea: “Crucea nu este sfârşitul teribil al unei vieţi altfel fericite şi trăită în frică de Dumnezeu, ci întâm­pi­narea noastră la începutul comuniunii noastre cu Hristos. Când Hristos cheamă pe cineva, îl pofteşte să vină şi să moară.”[ii] Fuga de moarte este calea cea mai scurtă spre o viaţă risipită.

Cartea lui Bonhoeffer a fost o acuzare masivă la adresa “harului ieftin” pe care‑l vedea în bisericile creştine de ambele părţi ale Atlanticului. El credea în îndreptăţirea prin har prin credinţă. Însă n‑a crezut niciodată că credinţa care aduce îndreptăţirea ar putea să‑l lase neregenerat de Hristosul radical în care pretindeau că cred. Acesta era un răspuns ieftin în faţa Evangheliei. “Singurul om,” spunea el, “care este îndreptăţit să spună că este îndreptăţit doar prin har, este acela care a părăsit totul pentru a‑L urma pe Hristos.”[iii]

Paradoxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos

O viaţă devotată onorării lui Hristos este costisitoare. Şi costul este atât o conse­cinţă cât şi un mijloc de a‑L onora pe El. Dacă nu urmăm calea plină de bucurii a dragostei care doare, ne vom risipi vieţile. Dacă nu învăţăm alături de Pavel para­doxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos, ne vom cheltui zilele urmărind baloane de săpun care plesnesc. Pavel a trăit “ca un întristat, şi totdeauna sunt vesel; ca un sărac, şi totuşi îmbogăţind pe mulţi; ca neavînd nimic, şi totuşi stăpînind toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10). Drumul Calvarului este costisitor şi plin de dureri, dar nu este lipsit de bucurii.

Când acceptăm cu bucurie să plătim costul urmării lui Hristos, valoarea Lui va străluci în lume. Costul însăşi va deveni un mijloc prin care vom face ca Hristos să arate glorios. Apostolul Pavel a avut o mare pasiune în viaţă. L‑am văzut afirmând în câteva feluri: să nu ştiu altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2:2); nu ştiu să mă laud decât cu crucea Domnului Isus Hristos (Galateni 6:14).

Singura pasiune a lui Pavel în viaţă şi în moarte

El a vorbit despre marea lui pasiune şi într‑un alt fel care ne arată modul cum preţul onorării lui Hristos este în acelaşi timp şi mijlocul de a‑L onora. El spune bisericii din Filipi, “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:20‑21). Aici se ridică o întrebare şi tot aici i se dă şi răspun­sul: Cum Îl proslăveşti pe Hristos prin moarte? Cum poate preţul pierderii oricărui lucru în această viaţă să fie şi mijlocul onorării lui Isus? Să ascultăm cu atenţie cuvin­tele lui Pavel. Hristos ne‑a chemat să trăim pentru gloria Lui şi să murim pentru gloria Lui. Dacă ştim cum să murim frumos, ştim să şi trăim frumos. Acest text ne arată amân­două aceste lucruri.

Din nou vedem pasiunea unică din viaţa lui Pavel—ca “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Dacă Hristos nu este proslăvit în trupul meu, viaţa şi moartea noastră sunt irosite. Noi existăm pentru a‑L face să arate în faţa lumii aşa cum e în realitate—măreţ şi glorios. Dacă viaţa noastră şi moartea noastră nu arată vrednicia şi minunăţia lui Isus, ele sunt irosite. Acesta este motivul pentru care Pavel ne spune că ţelul său, atât în viaţă cât şi în moarte, era ca “Hristos să fie proslăvit.”

Ruşinea noastră şi comoara noastră

Remarcă felul neobişnuit în care el exprimă foarte clar în versetul 20: “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic.” Să ne oprim doar pentru un moment. Ruşinea este acel sentiment oribil de vinovăţie sau eşec când nu eşti la nivelul aşteptat în faţa oamenilor a căror aprobare o doreşti foarte mult. Este ceea ce simte copilul micuţ la programul de Crăciun când uită versurile, şi le reia în gând de la început şi liniştea i se pare eternă, şi ceilalţi copii chicotesc cu răutate. Îmi amintesc astfel de momente oribile. Sau ruşinea este ceea ce simte un preşedinte când în sfârşit nişte înregistrări secrete sunt făcute publice şi oamenii aud cuvintele sale vulgare şi iese la iveală înşelăciunea, iar el stă dezonorat şi vinovat în faţa oamenilor.

Care este atunci opusul ruşinii? Este când copilul îşi aduce aminte versurile uitate şi aude aplauzele. Este când preşedintele conduce bine şi este reales. Opusul ruşinii este onoarea. Asta de obicei. Însă Pavel este o persoană foarte neobişnuită. Şi creştinii ar trebui să fie persoane neobişnuite. Pentru Pavel, opusul lui “a fi dat de ruşine” nu este să fie el onorat, ci Hristos să fie onorat prin el. “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că¼ Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu.”

Valorile pe care le iubeşti determină lucrurile de care‑ţi va fi ruşine. Dacă‑ţi place ca oamenii să te ridice în slăvi, te vei simţi ruşinat când ei n‑o fac. Dar dacă doreşti ca oamenii să‑L proslăvească pe Hristos, atunci te vei ruşina când ei Îl desconsideră pe Hristos din pricina ta. Şi Pavel l‑a iubit pe Hristos mai mult decât a iubit orice sau pe oricine. “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:7‑8).

Oridecâte ori ai o deosebită apreciere pentru ceva, şi preţuieşti frumuseţea sau puterea sau unicitatea acelui obiect, ai dori să atragi şi atenţia altora înspre el şi să trezeşti în ei aceeaşi bucurie. Din acest motiv ţelul suprem în viaţa lui Pavel a fost să‑L înalţe, să‑L proslăvească pe Hristos. Hristos era pentru Pavel de o valoare infinită, şi astfel Pavel dorea ca alţii să‑L vadă şi să guste, să se bucure de această valoare. Asta înţelege el prin proslăvirea lui Hristos—să arate mărimea valorii lui Hristos.

Oare moartea nu face imposibilă proslăvirea lui Hristos?

Dar dacă cineva obiectează la ceea ce spune Pavel aici, zicând: “Pavele, vedem cât de valoros este Hristos pentru tine acum—cât te bucuri de părtăşia cu El, cum îţi dă o lucrare roditoare şi cum te ocroteşte de eşec spiritual. Dar ce vor însemna toate acestea în ora morţii tale? Unde va fi atunci valoarea lui Hristos? Dacă faptul de a fi creştin te costă viaţa, cât de mult te ajută să‑L onorezi pe Hristos? Oare nu pierzi prin asta însăşi viaţa care poate să‑L onoreze?”

Aşa că Pavel adaugă la finalul versetului 20 că aşteaptă cu tărie: “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Moartea este o ameninţare care poate să zădărnicească ţelurile tale principale. Moar­tea este de temut într‑atât de mult încât ameninţă să‑ţi răpească ce iubeşti mai mult. Însă Pavel Îl iubea mai mult ca orice pe Hristos, iar ţelul său era să‑L proslăvească pe Hristos, şi el privea moartea nu ca o zădărnicire a acestui ţel, ci ca pe o ocazie de a‑l împlini.

Viaţa şi moartea! Ele par să fie într‑o totală opoziţie—doi vrăjmaşi teribili care nu se pot împăca. Dar pentru Pavel—şi pentru toţi cei ce împărtăşesc credinţa lui—între cele două există o unitate, fiindcă aceeaşi mare pasiune este împlinită în am­bele—anume, ca Hristos să fie proslăvit în trupul său, şi implicit în trupurile noastre, fie prin viaţă, fie prin moarte.

În Filipeni 1:21, Pavel ne dă scrie o afirmaţie condensată în care explică cum de este aşa de încrezător că Hristos va fi proslăvit în trăirea şi în moartea lui: “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Apoi în versetele 22‑26 Pavel ne explică ambele jumătăţi ale acestei afirmaţii, ca noi să putem vedea mai în detaliu cum este proslăvit Hristos prin viaţă şi prin moarte.

Să luăm acestea două pe rând.

Descoperirea de către Pavel a secretului lui Petru

Mai întâi, “Căci pentru mine¼ a muri este un câştig.” Mă întreb, oare Pavel în conversaţiile sale de la Ierusalim, a vorbit cu Petru despre moarte? Mă întreb, oare Petru i‑a povestit despre întâmplarea scrisă în Ioan 21 în care Isus, după înviere, i‑a spus lui Petru, “Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi” (Ioan 21:18). După care Ioan adaugă în Evanghelia sa următoarea explicaţie: “[Isus] a zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu” (Ioan 21:19). Dumnezeu a hotărât că Petru Îl va înălţa, Îl va face pe Dumnezeu glorios, prin moarte. Nu mă îndoiesc că atunci când Petru şi Pavel şi‑au strâns bărbăteşte mâna şi au avut părtăşie împreună, privirea lor a comunicat pasiunea lor comună: de a‑L proslăvi pe Hristosul răstignit—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—chiar şi prin moarte.

Dar cum Îl vom proslăvi noi pe Hristos în moarte? Altfel spus: Cum să murim astfel încât prin moartea noastră valoarea extraordinară a lui Hristos, mărimea vredniciei Sale, să devină mai vizibilă? Răspunsul lui Pavel de aici, din Filipeni 1, se găseşte întâi de toate în cuvântul de legătură dintre versetele 20 şi 21. Aceste versete sunt legate prin cuvântul “căci” sau “fiindcă.” Vorbind despre moarte, Pavel spune, “Nădăjduiesc cu tărie ca Hristos să fie onorat în trupul meu prin moarte, fiindcă pentru mine a muri este un câştig.” Cu alte cuvinte, dacă priveşti moartea ca un câştig pentru El, tu Îl proslăveşti pe Hristos în moartea ta.

Cum poate fi moartea un câştig?

Ce înseamnă asta? Versetul 23 arată de ce moartea era un câştig pentru Pavel: “Aş dori să mă mut [să mor] şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Asta face moartea: Ne duce în intimitatea lui Hristos. Ne mutăm, ne ducem să fim cu Hristos, şi asta, spune Pavel, este un câştig. Şi dacă priveşti moartea astfel, spune Pavel, Îl înalţi, Îl proslăveşti pe Hristos. Faptul de a‑L considera pe Hristos ca un câştig în moartea ta, Îl înalţă. Este “cu mult mai bine” decât a trăi aici.

Adevărat? Mai bine decât toţi prietenii de la şcoală? Mai bine decât să fii îndrăgostit? Mai bine decât să‑ţi îmbrăţişezi copiii? Mai bine decât să ai succes în carieră? Mai bine decât pensia şi joaca cu nepoţii? Da. De o mie de ori mai bine. Când mi‑am ţinut predica pentru poziţia de păstor pe care o am şi acum, acesta mi‑a fost pasajul din Scriptură. Asta s‑a petrecut în 27 ianuarie 1980. Voiam să le arăt oamenilor, prin intermediul Scripturii, pasiunea unică a vieţii mele, pasiunea care le cuprindea pe toate celelalte‑—pasiunea de a‑L înălţa pe Hristos în toate lucrurile, prin viaţă sau moarte.

La acest punct în mesajul meu, s‑a ridicat întrebarea: Este moartea mai bună ca viaţa? Este mutarea pentru a fi cu Hristos mai bună decât rămânerea aici? Le‑am spus:

Dacă nu cred acest lucru, cum aş îndrăzni să aspir la rolul de păstor—oriunde—ca să nu spun de Biserica Baptistă Bethlehem, unde 108 membri au peste 80 de ani şi alţi 171 au peste 65? Dar eu cred acest lucru, şi spun tuturor perilor albi din această biserică, cu toată autori­tatea apostolului lui Hristos: ce este mai bun nu s‑a arătat încă! Şi nu mă refer la o pensie grasă sau la proprietăţi de lux. Mă refer la Hristos.

Am avut o înmormântare la fiecare trei săptămâni în primul an şi jumătate a lucrării mele, şi multe multe după aceea. A fost un timp de trezire, de cercetare, un timp dificil pentru un păstor tânăr. Inima mi s‑a lipit de multe familii în timp ce stăteam alături să spunem la revedere multor prieteni, unul după altul. Şi le‑am spus la revedere şi eu, şi cred că şi ei.

Dacă învăţăm să murim cum se cuvine, vom şi trăi cum se cuvine

Ceea ce am învăţat până acum din Filipeni 1 este că moartea (fie ea din cauze naturale sau prin prigoană) este un prilej de a‑L onora pe Hristos. Dacă suferim şi murim pe drumul Calvarului ascultării de Hristos, costul urmării Lui nu este doar un rezultat a‑L onorării Lui, ci şi un mijloc. Moartea arată unde ne este comoara. Modul în care murim scoate la iveală valoarea pe care o dăm lui Hristos în inimile noastre. Hristos este înălţat în moartea mea atunci când sunt satisfăcut cu El în moarte—când consider moartea ca un câştig din pricina Lui. Sau, cu alte cuvinte: Esenţa laudei pentru Hristos este preţuirea lui Hristos. Hristos va fi lăudat în moartea mea dacă în moarte eu Îl preţuiesc mai tare ca viaţa.

Isus a spus: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Când vine ceasul să fie luate de la noi toate, cu excepţia lui Hristos, Îl vom înălţa spunând, “În El avem totul, şi chiar mai mult. A muri este un câştig.”

Dacă învăţăm să murim în felul acesta, vom fi pregătiţi să trăim. Şi dacă nu învăţăm să murim aşa, ne risipim vieţile. Cei mai mulţi dintre noi mai au cîţiva ani de trăit înainte de a fi cu Hristos. Chiar şi cel mai în vârstă dintre noi trebuie să‑şi pună înterebarea, “Dacă‑L iubesc pe Hristos, cum Îl pot glorifica în comportarea mea în după‑amiaza aceasta, în săptămâna aceasta?” Deci să ne apropiem de cealaltă jumătate a versetului din Filipeni 1:21: “Pentru mine, a trăi este Hristos.”

A trăi este Hristos

Ce vrea Pavel să spună prin “A trăi este Hristos”? El îşi începe explicaţia în versetul 22: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc [în alte traduceri: Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, merită să trăiesc, sau Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, asta înseamnă pentru mine muncă roditoare].” Este o explicaţie ciudată: “A trăi este Hristos” devine “A trăi este muncă roditoare.” Care era roada ce urma să rezulte în urma muncii lui Pavel? Şi ce înseamnă “să‑L trăieşti¼ pe Hristos”? Răspunsul ne este dat în versetele 24‑26.

În versetul 22 Pavel ne spune: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.” Apoi în versetul 24 el spune: “Dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Este deci evident că rodul pe care avea să‑l producă viaţa lui Pavel nu era doar pentru el însuşi, ci era foarte folositor pentru credincioşii filipeni. Deci fraza, “Pentru mine, a trăi este Hristos” devine “Pentru mine, a trăi este să aduc rodul de care voi aveţi nevoie aşa de mult.” Iar în versetul 25 ni se spune care era lucrul de care avea nevoie biserica şi pe care viaţa lui Pavel urma să‑l producă: “Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre.” Îl vedem pe Pavel clarificând în mod progresiv înţelesul pe care‑l da el frazei “Pentru mine, a trăi este Hristos.”

Mai întâi el vrea să spună: Viaţa mea este dedicată rodirii (versetul 22). În al doilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată producerii unui rod care vouă vă este foarte necesar (versetul 24). În al treilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată creşterii credinţei voastre şi înmulţirii bucuriei voastre, încât să aveţi bucurie din belşug (versetul 25).

Acum întrebarea crucială este: De ce pentru Pavel este acelaşi lucru să spună, pe de o parte, “Pentru mine, a trăi este Hristos” şi pe de altă parte, “Viaţa mea este devotată progresului şi bucuriei voastre în credinţă”? Mie mi se pare că pentru Pavel aceste două afirmaţii sunt de fapt sinonime în acest context.

Eu trăiesc pentru progresul vostru şi bucuria voastră în credinţă

Pentru a înţelege această afirmaţie avem nevoie de o definiţie a credinţei. Credinţa obişnuită înseamnă încrederea şi bazarea pe cineva care ţi‑a dat dovezi reale despre faptul că este demn de încredere şi că doreşte şi este în stare să‑ţi dea ce ai nevoie. Dar atunci când obiectul credinţei este Isus Hristos, situaţia este schimbă. Noi avem nevoie de El însuşi. Dacă credem în Hristos doar să ne dea darurile Sale şi nu pe Sine însuşi ca dar atot‑satisfăcător, atunci nu credem în El într‑un fel care să‑L onoreze ca o Comoară a noastră. Atunci noi onorăm doar darurile Sale. Noi umblăm în realitate după darurile Lui, nu după El. Astfel, credinţa biblică în Isus înseamnă că ne încredem în El să ne dea ce avem nevoie cel mai mult—adică, pe El Însuşi. Asta înseamnă că credinţa însăşi trebuie să includă în esenţa ei preţuirea lui Hristos mai presus de toate lucrurile.

Acum putem înţelege cum cele ţeluri ale lui Pavel pentru viaţa sa sunt de fapt unul singur. După cele scrise în versetul 20, ţelul său era să‑L înalţe pe Hristos în via­ţa lui; iar conform cu cele scrise în versetul 25, ţelul său era să promoveze progresul şi bucuria în credinţă a filipenilor. El crede că pentru aceasta îl lasă Dumnezeu să trăiască. Viaţa lui era aceasta: să lucreze “pentru înaintarea şi bucuria credinţei” lor.

Dar acum am văzut că credinţa este în esenţă să‑L preţuieşti pe Hristos ca pe o comoară. Cuvântul “bucurie” din versetul 25 (“pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre”) dă idea unei fericiri în preţuirea lui Hristos. Şi dacă El este preţuit cu bucurie, El este înălţat. Aceasta este pasiunea unică, atot‑cuprinzătoare, a vieţii lui Pavel. Cu alte cuvinte, Pavel spune, “Viaţa mea este devotată producerii în voi a acelei stări măreţe a inimii prin care Hristos este înălţat—mai precis, să fiţi satisfăcuţi în El, preţuindu‑L cu bucurie ca pe o comoară mai presus de toate. Asta vreau eu să spun prin cuvintele, ‘Pentru mine, a trăi este Hristos.’ Cu alte cuvinte, pentru mine a trăi înseamnă ca voi să aveţi o credinţă care‑L înalţă pe Hristos.”

Viaţa creştină înseamnă o serie de morţi decese

Am face o mare greşeală în acest punct dacă am separa felul în care Îl onorează pe Hristos moartea de felul în care Îl onorează pe Hristos viaţa. Motivul pentru care acest lucru ar fi o greşeală este pentru că viaţa unui creştin include multe morţi. Pavel a spus, “În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” [sau, în altă traducere: Eu mor în fiecare zi! ] Isus a spus, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Viaţa creştină zilnică înseamnă moarte zilnică. Moartea la care mă gândesc acum este moartea confortului şi siguranţei şi reputaţiei şi familiei şi prietenilor şi bogăţiei şi tihnei de acasă. Acestea pot fi luate de la noi în orice moment al cărării noastre de ascultare şi înălţare a lui Hristos. A muri zilnic în felul în care a murit Pavel zilnic, şi a‑ţi lua crucea zilnic în felul poruncit de Domnul Isus, înseamnă să îmbrăţişezi pentru Hristos acest fel de viaţă de suferinţă, considerând‑o în acelaşi timp un câştig.

Cu alte cuvinte, modul în care Îl onorăm pe Hristos în moarte este să‑L preţuim pe Hristos mai mult decât darul vieţii, şi modul de a‑L onora pe Hristos în viaţă este să‑L preţuim pe Isus mai mult decât darurile vieţii. De aceea Pavel foloseşte acelaşi cuvânt, “câştig,” în relaţie cu Hristos în moarte şi în relaţie cu Hristos în viaţă. El nu spune doar, “A muri este un câştig,” ci spune şi “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri [în viaţă!], le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8).

Durerea şi plăcerea, ca moduri de a‑L onora pe Hristos

Întreaga viaţă a creştinului ar trebui să‑L înalţe pe Hristos. Acest lucru se poate întâmpla prin plăcere, sau se poate întâmpla prin durere. Acum ne vom îndrepta atenţia asupra plăcerii. Motivul este nu că o mie de lucruri plăcute ne ocolesc, fiind creştini. Nici că noi nu ne bucurăm de ele ca daruri din partea lui Dumnezeu sau că nu‑i mulţumim pentru ele. Aşa ar trebui să facem; Biblia ne învaţă lucrul acesta. “Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4:4‑5). Şi este adevărat că “Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Psalm 50:23).

Motivul pentru care nu insist asupra acestui aspect este că noi suntem gata orişicând pregătiţi să vedem partea plăcută a lucrurilor. Suntem fiinţe căzute, iubitoare de confort. Căutăm întotdeauna justificări pentru acţiunile noastre de auto‑protejare, auto‑asigurare, auto‑satisfacere. Ştiu asta de la mine însumi. Şi mă bucur că toate acestea nu sunt rele. Dumnezeu “ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17).

Felul cum primim pierderea arată cine este comoara noastră

Dar ceea ce ştiu şi mai sigur este că bucuria maximă în Dumnezeu ne vine din împăr­ţirea darurilor Sale cu alţii, nu din adunarea lor pentru noi înşine. Este bine să lucrezi şi să ai. Este şi mai bine să lucrezi şi să ai pentru a putea da. Gloria lui Dumnezeu străluceşte mai tare atunci când suntem satisfăcuţi şi mulţumiţi cu El în vremuri de pierdere decât atunci când El ne dă totul în vremuri de belşug. “Evanghelia” sănătăţii, bunăstării şi prosperităţii înfăşoară şi înăbuşă frumuseţea lui Hristos în frumuseţea darurilor Sale, şi schimbă aceste daruri în idoli. Când creştinii se îmbogăţesc lumea nu este impresio­nată încât să‑I mulţumească lui Dumnezeu. Ei sunt însă impresionaţi când Dumnezeu este pentru noi atât de scump încât renunţăm la bogăţie pentru Hristos şi socotim asta ca un câştig.

Nimeni n‑a spus vreodată că a învăţat lecţiile cele mai importante ale vieţii sau că a avut cea mai dulce şi apropiată întâlnire cu Dumnezeu în zile însorite. Oamenii îşi adâncesc relaţia lor cu Dumnezeu atunci când vine seceta. Aşa a găsit cu cale Dum­ne­zeu să facă. Hristos vrea să fie înălţat în vieţile noastre cel mai clar prin modul în care ne raportăm la El în pierderile de care avem parte. Pavel este exemplul nostru: “În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne‑a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii” (2 Corinteni 1:8‑9). Designul suferinţei lui Pavel are scopul de a face extraordinar de clar, pentru el şi pentru noi, că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este singura comoară care rămâne. Când totul în viaţă ne este luat, cu excepţia lui Dumne­zeu, şi noi ne încredem mai mult în El datorită acestui lucru, atunci acesta este un câştig, şi El este glorificat.

Risipirea vieţii prin fuga de suferinţă

Designul vieţii creştine este atât de crucial încât ar trebui să ne deschidem ochii pentru a vedea cât de mult vorbeşte Biblia despre el. O mulţime mare din cei ce se declară creştini îşi risipesc vieţile încercând să scape de costul dragostei. Ei nu înţeleg că merită întotdeauna să plăteşti acest preţ. Prin suferinţă putem vedea şi gusta mai mult din gloria lui Dumnezeu decât prin încercările egoiste de a scăpa de ea. Pavel se exprimă astfel: “De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:16‑17). “De o clipă” poate însemna chiar perioada unei vieţi întregi, în comparaţie cu veşnicia. “Uşoare” poate însemna suferinţă şi moarte în comparaţie cu bucuria veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este câştigul nostru dacă rămânem tari lângă Hristos. Asta risipim dacă nu stăm lângă El.

Dumnezeu a lăsat ca încercările să intensifice tânjirea noastră după gloria lui Dumnezeu. Pavel spune în Romani 5:2 că prin credinţă avem accesul la starea de har şi “ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Apoi în următoarele două versete el ne spune cum această nădejde este păstrată şi îndulcită: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (versetele 3‑4). Această nădejde care creşte şi se adânceşte şi satisface prin suferinţă este nădejdea din versetul 2, “nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Noi am fost creaţi să vedem şi să ne bucurăm, să savurăm această glorie. Şi Dumnezeu, în dragostea Lui, va folosi orice încercări pe care le consideră necesare pentru a intensifica bucuria noastră în legătură cu gloria Lui.

Există o diferenţă între o jertfă şi o sinucidere

Nu este rău să te rogi pentru vindecare, să iei medicamente, să‑ţi pui încuietori la uşi şi să fugi din calea mulţimilor dezlănţuite. Biblia nu ne cheamă la sinucidere. Este o îndrăzneală şi o îngâmfare să te arunci de pe streaşina Templului citând versete din Scriptură care spun că Dumnezeu te va prinde. Dumnezeu decide la urma urmei dacă şi când cărarea ascultării te va purta prin suferinţă. Satana îşi are locul său. Lui îi place să ne facă viaţa grea şi încearcă să ne distrugă credinţa. Dar Dumnezeu este suveran şi peste Satana şi toate încercările acestuia de a‑i distruge pe sfinţi sunt folosite de Dumnezeu spre binele celor ce sunt ai Lui şi spre gloria Numelui Său.

Deci este corect să fugi, şi este corect să stai. Unul poate scapă şi altul îndură suferinţe. Când să fugă şi când să rămână, aceasta a fost întrebarea chinuitoare pentru mulţi misionari şi lucrători din oraşe, şi pentru mulţi creştini cu locuri de muncă seculare cu mari oportunităţi dar şi cu mari conflicte. Omul care a gândit la asta mai mult decât majoritatea dintre noi a fost John Bunyan, păstorul care a petrecut doispre­zece ani în închisoare şi care a scris Călătoria Creştinului. El ar fi putut fi eliberat din închisoare dacă ar fi fost de acord să nu mai predice. Soţia lui şi copiii lui aveau nevoie de el. Una din fiicele sale era oarbă. A fost o decizie chinuitoare. “Despărţirea de soţia şi sărmanii mei copii mi‑a fost deseori în locul acesta asemeni unei sfâşieri a cărnii de pe oasele mele.”[iv]

Iată ce a scris el despre libertatea creştinului de a sta sau de a fugi de pericol.

Să încercăm să scăpăm? Poţi să faci asta dacă asta ai în inimă. Dacă inima ta îţi spune să fugi, fugi; dacă inima îţi spune să stai, stai. Orice, dar să nu te lapezi de adevăr. Cel ce fuge, are dreptul să fugă; cel ce stă, are dreptul să stea. Da, chiar acelaşi om poate şi să fugă şi să stea, după cum este chemarea lui Dumnezeu în inima sa. Moise a fugit, Exodul 2:15; Moise a stat, Evrei 11:27. David a fugit, 1 Samuel 19:12; David a stat, 1 Samuel 24:8. Ieremia a fugit, Ieremia 37:11‑12; Ieremia a stat, Ieremia 38:17. Hristos s‑a retras, Luca 9:10; Hristos a stat, Ioan 18:1‑8. Pavel a fugit, 2 Corinteni 11:33; Pavel a stat, Fapte 20:22‑23¼

Există în acest caz câteva reguli. Omul însuşi este cel mai în măsură să‑şi aprecieze tăria la momentul respectiv, cât şi înrâurirea pe care o are asupra inimii sale un argument sau altul în favoarea rămânerii sau a fugii¼ Să nu fugi niciodată din frică ruşinoasă, dar să fugi dacă aşa îţi porunceşte Dumnezeu şi El deschide uşa de scăpare, o uşă deschisă prin providenţa Lui, şi scăparea este aprobată de Cuvântul lui. Matei 10:23¼ Dacă, deci, după ce ai fugit, vei fi prins, nu te supăra pe Dum­nezeu sau pe oameni: nu pe Dumnezeu, fiindcă tu eşti robul Lui, viaţa ta şi tot ce ai sunt ale Lui, nu pe oameni, fiindcă ei sunt doar nuiaua lui Dumnezeu, şi El a hotărât să lucreze în acest fel spre binele tău. Ai scăpat? Bucură‑te. Ai fost prins? Bucură‑te. Vreau să spun, fii bucuros în orice ţi s‑ar întâmpla, ştiind că soarta îţi este în mâna lui Dumnezeu. [v]

Promisiunea şi planul lui Dumnezeu

După tot ce spunem şi facem, promisiunea şi planul lui Dumnezeu pentru cei care nu‑şi risipesc vieţile este foarte clară: “Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Şi când persecuţia se opreşte pentru o vreme, suspinele şi durerile veacului de acum rămân, “Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23). Suspinăm într‑un fel sau altul. După cum a spus şi apostolul Pavel, “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli” (2 Corinteni 6:10).

Aceasta este promisiunea. Iată planul sau designul lui Dumnezeu. Isus i‑a spus lui Pavel în durere—şi tuturor acelora dintre noi care Îl preţuiesc mai mult pe El decât o viaţă fără dureri—“Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Multor creştini declaraţi nu le place deloc acest design sau plan. Poate că unii se vor revolta, “Ce mă interesează pe mine să‑Ţi desăvârşeşti puterea Ta! ? Sunt în suferinţă! Dacă mă iubeşti, scoate‑mă din ea!” Pavel n‑a răspuns aşa. Pavel a învăţat ce este dragostea. Dragostea lui Hristos nu înseamnă cinstirea noastră sau uşurarea vieţii noastre. Dragostea Lui înseamnă să facă tot ce trebuie, plătind El însuşi un preţ mare (şi deseori şi noi), pentru a ne face în stare să ne bucurăm veşnic de înălţarea, de onorarea, de cinstirea Lui. Pavel răspunde planului lui Hristos astfel, “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:9‑10).

Toate bucuriile durabile se află pe drumul Calvarului

Ce tragic este când oamenii se îndepartă de la drumul Calvarului dragostei şi suferinţei. Toate bogăţiile gloriei lui Dumnezeu în Hristos se află pe acest drum. Şi părtăşia cea mai dulce cu Isus se găseşte tot acolo. Şi toate comorile siguranţei. Orice extazuri ale bucuriei. Cele mai clare privelişti ale eternităţii. Cele mai nobile prietenii. Cele mai umile sentimente de dragoste. Cele mai delicate fapte de bunătate iertătoare. Cele mai adânci revelaţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Cele mai fierbinţi şi sincere rugăciuni. Toate acestea sunt pe drumul Calvarului, pe care Isus umblă cu poporul Său. Ia‑ţi crucea şi urmează‑L pe Isus. Pe acest drum, şi numai pe acest drum, viaţa este Hristos şi moartea este câştig. Umblarea pe orice alte căi înseamnă risipirea vieţii.