TRĂIND PENTRU A DOVEDI CĂ EL ESTE MAI DE PREŢ DECÂT VIAŢA

Pentru a‑i putea face pe alţii să se bucure în Hristos cu o bucurie veşnică, vieţile noastre trebuie să arate că El este pentru noi mai preţios decât viaţa. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale” (Psalmul 63:3). Pentru aceasta trebuie să facem alegeri şi sacrificii în viaţă, bazaţi pe asigurarea că înălţarea lui Hristos prin generozitate şi milă este mai satisfăcătoare decât egoismul. Dacă evităm riscul pentru a rămâne în siguranţă şi fără probleme, ne vom risipi vieţile. Acest capitol se referă la modul de a evita o aşa viaţă.

Cum să nu‑L trădăm pe Isus

Dacă Hristos este o comoară atot‑satisfăcătoare, şi El promite să ne împlinească toate nevoile chiar şi dacă ar fi să trecem prin foamete sau lipsă de îmbrăcăminte, atunci trăirea după aceleaşi valori ca lumea care nu‑L cunoaşte ar însemna să‑L trădăm. Mă gândesc în mod deosebit la modul în care ne folosim banii şi cum ne raportăm la posesiunile noastre. Aud cuvintele obsedante ale Domnului Isus, “Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Sau: "Cu ce ne vom îmbrăca?" Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6:31‑32). Cu alte cuvinte, dacă vieţile noastre sunt devotate câştigării şi păstrării posesiunilor materiale, noi semănăm cu lumea, şi acest lucru nu‑L cinsteşte pe Hristos. El va arăta ca un beneficiu religios suplimentar, folositor pentru a scăpa de iad la urmă, dar care nu este important şi nu influenţează viaţa şi iubirea noastră. El nu va arăta ca o comoară nepreţuită, şi nu‑i va face pe alţii să se bucure în Dumnezeu.

Dacă suntem străini şi călători pe pământ (1 Petru 2:11), şi dacă cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3:20), şi dacă nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos (Romani 8:35), şi dacă bunătatea Lui preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3), şi dacă întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (2 Corinteni 4:17), atunci vom da la o parte orice frică şi “vom căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Mat. 6:33). Vom socoti totul ca un gunoi în comparaţie cu Hristos (Filipeni 3:7‑8). Vom primi “cu bucurie răpirea averilor noastre” doar pentru a putea face fapte neobişnuite şi neînţelese de milă (Evrei 10:34). Vom alege “mai bine să suferim împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să ne bucurăm de plăcerile de o clipă ale păcatului, şi vom socoti “ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:25‑26).

De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră?

Nu este nici o îndoială că dacă am trăi mai mult în acest fel, lumea ar fi mai dispusă să se întrebe dacă nu cumva Isus este Comoara noastră atot‑satisfăcătoare. Aşa li s‑ar părea că este. Când te‑a întrebat ultima dată cineva despre “nădejdea care este în tine [în voi]”? Petru ne spune că trebuie să fim pregătiţi pentru asta: “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).

De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră? Răspunsul este probabil pentru că arătăm că nădăjduim în aceleaşi lucruri ca ei. Vieţile noastre nu arată ca şi cum am fi pe drumul Calvarului, dezbrăcaţi de noi înşine ca să avem dragoste jertfi­toare, slujind pe alţii cu încredinţarea dulce că nu este nevoie să fim răsplătiţi în această viaţă. Răsplata noastră este mare în ceruri (Matei 5:12)! “Ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Dacă am crede mai mult acest lucru, alţii ar putea vedea vrednicia şi valoarea lui Dumnezeu şi şi‑ar găsi bucuria în El.

Credibilitatea lui Hristos atârnă de felul în care ne folosim banii

Subiectul banilor şi al stilului de viaţă nu este un subiect secundar în Biblie. De el atârnă credibilitatea lui Hristos în lume. “Cincisprezece procente din toată învăţătura lui Hristos se leagă de acest subiect—un procent mai mare decât învăţăturile despre cer şi iad combinate la un loc.”[i] Ascultaţi acest refren care se repetă în toate învăţăturile Lui:

·        “Îţi lipseşte un lucru; du‑te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia‑ţi crucea, şi urmează‑Mă” (Marcu 10:21).

·        “Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră¼ dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” (Luca 6:20,24).

·        “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).

·        “Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18:25).

·        “Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15).

·        “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

·        “Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi‑vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri” (Luca 12:33).

·        “Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I‑a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor¼ Isus i‑a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:8‑9)

·        “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într‑o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13:44).

·        “A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi. Şi a zis: "Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi"” (Luca 21:2‑3).

·        “Dar Dumnezeu i‑a zis: "Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?" Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu” (Luca 12:20‑21).

·        “Isus i‑a răspuns: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n‑are unde‑Şi odihni capul¼" "Vino după Mine!"” (Luca 9:58‑59).

Generozitate hazardată

Mereu şi mereu Îl vedem pe Isus neînduplecat în chemarea Lui radicală la un stil de viaţă ca în timp de război şi la o generozitate hazardată. Spun “hazardată” din pricina istoriei cu văduva. Ea a dat pentru lucrarea de la Templu şi ultimul ei bănuţ. Cei mai mulţi dintre noi ar numi asta nebunie sau, mai delicat, o imprudenţă. Dar Isus nu o critică defel:

A venit şi o văduvă săracă, şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le‑a zis: "Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce‑i mai rămăsese ca să trăiască" (Marcu 12:42‑44, sublinierea noastră)

Înţelesul aici nu este că fiecare din noi ar trebui să renunţe la tot ce are, ci înţelesul este că Isus apreciază riscurile pline de credinţă asumate pentru gloria lui Dumnezeu. Nu am pentru voi legi privitoare la un anumit mod în care să vă cheltuiţi banii, afară de ceea ce ne‑a spus Isus. Vreau doar să vă îndrept către Isus şi să lăsăm cuvintele Lui să aibă efectul lor şocant şi mântuitor asupra noastră.

Foloseşte banii ca să arăţi că Dumnezeu este comoara ta, nu posesiunile materiale

Punctul de vedere al lui Isus asupra banilor şi posesiunilor materiale se regă­seşte în tot Noul Testament. Există relatări în Faptele Apostolilor (“Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia” Fapte 2:45). Găsim cuvintele apostolului Pavel (“În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor¼ Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu,” 2 Corinteni 8:2; 9:7). Avem cuvintele lui Iacov, fratele Domnului Isus (“Răsare soarele cu căldura lui arzătoare, şi usucă iarba: floarea ei cade jos, şi frumuseţea înfăţişării ei piere: aşa se va veşteji bogatul în umbletele lui,” Iacov 1:11).

Subiectul este prezent peste tot, fiindcă este crucial pentru mărturia bisericii. Dacă vrem să‑i facem pe oameni să se bucure în Dumnezeu, vieţile noastre trebuie să arate ca şi cum Dumnezeu este bucuria noastră, nu posesiunile materiale. Vieţile noastre trebuie să arate ca ale unora care‑şi folosesc posesiunile pentru a produce altora bucurie în Domnul—în mod deosebit celor mai în nevoie.

De ce am folosit exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război”

Câteodată eu folosesc exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război” sau “mod de gândire ca în timp de război.” Este o expresie folositoare—dar şi dezechilibrată. Pentru mine este mai ales folositoare. Îmi comunică faptul că în lume există un război între Hristos şi Satana, între adevăr şi falsitate, între credinţă şi necredinţă. Îmi spune că e nevoie de arme, care trebuie cumpărate şi folosite, însă aceste arme nu sunt săbii şi puşti sau bombe, ci Evanghelia şi rugăciunea şi dragostea care se jertfeşte (2 Corinteni 10:3‑5). Şi îmi spune că miza acestui conflict este mai mare decât a oricărui alt conflict din istorie; este eternă şi infinită: cer sau iad, bucurie eternă sau chin etern (Matei 25:46).

Eu personal am nevoie să aud mereu şi mereu acest mesaj, fiindcă am tendinţa să alunec spre un mod de gândire “ca în timp de pace.” Lucrul acesta este tot atât de sigur pe cât e de sigur că ploaia cade în jos şi flăcările se ridică în sus. Prin natură sunt pornit să iubesc aceleaşi jucării pe care le iubeşte şi lumea. Încep să mă acomodez. Încep să iubesc ce iubesc şi alţii. Încep să numesc pământul “acasă.” Chiar înainte de a‑mi da seama, încep să numesc luxurile vieţii “nevoi” şi încep să‑mi folosesc banii exact cum îi folosesc şi necredincioşii. Încep să uit de război. Nu mă mai gândesc mult la oamenii care pier. Misiunile şi popoarele neatinse de mesajul Evangheliei îmi ies din minte. Încetez să mai visez la triumful harului. Mă cufund într‑o gândire seculară care se uită mai întâi la ce poate omul să facă, nu la ce poate Dumnezeu să facă. Este o boală teribilă. Şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acei ce mi‑au impus mereu şi mereu să gândesc ca în timp de război.

Cum este în timp de război

Îi mulţumesc lui Dumnezeu, de exemplu, pentru Ralph Winter, care nu doar că a scris cu putere despre stilul de viaţă ca în timp de război, dar a şi trăit astfel ca misionar, profesor, fondator al Centrului U. S. pentru Misiunea Mondială, şi susţinător neobosit al popoarelor lumii neatinse de mesajul Evangheliei. El a spus următoarea ilustraţie vie despre diferenţa dintre mentalitatea timpului de război şi a timpului de pace în folosirea posesiunilor noastre materiale:

Vasul Regina Maria, plutind tihnit în golful din Long Beach, California, este un fascinant muzeu al trecutului. Folosit atât ca vas transatlantic în timp de pace cât şi ca transportor de trupe în Al Doilea Război Mondial, vasul‑muzeu de lungimea a trei terene de fotbal oferă un contrast şocant între stilul de viaţă din timp de pace şi cel din timp de război. Într‑o parte a unei secţiuni, vezi reconstruită imaginea sălii de mese pregătită pentru patronii bogaţi şi cultivaţi pentru care era aranjat un set lucitor de cuţite şi furculiţe şi linguri, atât de obişnuite pentru ei. De cealaltă parte a sălii dovezile austerităţii din timpul războiului prezintă un contrast puternic. O tavă metalică cu mai multe compartimente înlocuia cinci­spre­zece farfurii şi farfurioare. În dormitoare, paturi supraetajate, nu doar câte două, ci câte opt, îţi explică de ce în locul a 3000 de oameni pe timp de pace acelaşi spaţiu putea să primească 15000 în timp de război. O, cât de respingătoare li s‑a părut această transformare şefilor din timpul de pace! Evident că o aşa transformare era determinată de starea de necesitate la nivel naţional. Supravieţuirea naţiunii depindea de ea. În ziua de astăzi, esenţa Marii Compasiuni este că de împlinirea ei depinde supravieţuirea a multe milioane de oameni. [ii]

Dată fiind vulnerabilitatea inimii mele la seducţia modului de gândire din timp de pace, mod de gândire care‑mi este vârât în minte în fiecare zi prin mijloacele media şi de divertisment, am nevoie mereu de aceste imagini şi pietre de aducere aminte. Noi suntem într‑un război, când averile ne cresc sau scad, când teroriştii ne lovesc sau se ascund, când suntem sănătoşi sau bolnavi. Atât plăcerea cât şi durerea sunt amestecate cu otravă, gata să ne ucidă cu boala mândriei sau disperării. Avertismentul biblic repetatat de multe ori de “fiţi treji”[iii] se potriveşte imaginii războiului. Şi eu simt nevoia acestei atenţionări în fiecare zi.

De ce nu vorbim de un “stil de viaţă simplu”?

Este mai util să vorbim de stilul de viaţă ca în vreme de război. Simplitatea poate avea un nimb de romantism şi o atracţie estetică care sunt străine misiunii milei în locurile periculoase din lume. Simplitatea poate de asemenea să treacă cu vederea faptul că, în vreme de război, sunt necesare cheltuieli majore pentru arme complexe şi pentru antrenarea trupelor. Acestea nu sunt deloc simple, şi pot fi foarte scumpe, însă întreaga ţară face sacrificii pentru ele. Simplitatea poate fi direcţionată spre propria persoană şi poate să nu fie folositoare nimănui altcuiva. Stilul de viaţă din vreme de război înseamnă că există o cauză măreaţă şi importantă pentru care merită să jertfeşti din ce ai şi să te jertfeşti şi pe tine însuţi (2 Corinteni 12:15).

Risipirea vieţii înseamnă pierderea vieţii încercând salvarea ei

“A te jertfi” poate suna foarte dur. Însă nu este. Este ceva dătător de viaţă când ne jertfim pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Isus ne‑a învăţat că “Oricine va vrea să‑şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35). Acest lucru se aplică indivizilor în drum spre cer, şi culturilor în drumul lor spre dispariţie. Încă odată Ralph Winter ilustrează:

America de azi este o societate de “auto‑salvare” şi nimic altceva. Dar e acest lucru cu adevărat bun? Societăţile subdezvoltate suferă de un set de boli: tuberculoza, subnutriţia, pneumonia, paraziţii, febra tifoidă, holera, tifosul, etc. America cea îmbelşugată a inventat pur şi simplu un alt set de boli: obezitatea, arterioscleroza, bolile de inimă, atacurile de cord, cancerul de plămâni, bolile venerice, ciroza ficatului, dependenţa de droguri, alcoolismul, divorţurile, copiii abuzaţi, sinuciderile, crimele. Alege. Maşinile care scutesc pe oameni de muncă s‑au dovedit a fi mecanisme ucigaşe. Belşugul ne‑a permis şi mobilitatea dar şi înstrăinarea membrilor de familie, şi ca rezultat, tribunalele care judecă divorţuri, închisorile şi instituţiile de sănătate mintală sunt arhipline. Încercând să ne auto‑salvăm aproape că ne‑am auto‑distrus.”[iv]

Folosirea posesiunilor în aşa fel încât cel mai nevoiaş să devină bucuros în Dumnezeu ne‑ar salva în mai multe feluri. Ar confirma faptul că Hristos este Comoara noastră, şi astfel ne‑ar păstra pe cărarea către cer. Şi ar transforma societatea noastră, care este în prezent condusă de o dorinţă sinucigaşă după auto‑satisfacere, fără bucurie în Hristos şi fără dragoste pentru cei în nevoi. Pentru a ne scăpa din această tragedie, ar trebui să luăm în considerare cu seriozitate importanţa unui stil de viaţă ca în vreme de război.

Vremea de război la nivel microbiologic

În ultimii ani, Ralph Winter a ridicat un alt stindard de război. Şi este un lucru merituos. Dumnezeu se poate folosi de acest fapt pentru a îndrepta pe unii din voi într‑o direcţie de lucrare la care nu v‑aţi gândit niciodată ca fiind o lucrare pentu El. Winter ne‑a atras atenţia la efectele păcatului şi ale Satanei la nivel microbiologic, unde se întâmplă unele din cele mai oribile şi devastatoare atacuri împotriva creaţiei lui Dumnezeu, create foarte bine.

Este înspăimântător că Satana şi‑a folosit libertatea răzvrătită în dezvoltarea unor germeni şi viruşi la nivel microbian, care sunt respon­sabili astăzi de o treime din decesele de pe glob. Ceea ce Biblia numeşte simplu “molimă,” este un chin atât pentru animale cât şi pentru oameni. Cu toate acestea teologia noastră obişnuită nu recu­noaşte în mod clar aceasta ca fiind o lucrare a Satanei pe care Dum­ne­zeu vrea să o combatem, ca parte a misiunii Sale.

Dar, dacă misionarii nu predică despre un Dumnezeu care este inte­re­sat de toate suferinţele, de toate distorsionările lucrării de creaţie a mâinilor Sale, noi reprezentăm greşit la toate aceste nivele orizontul complet al dragostei şi grijei Sale care cuprinde totul—adevărata Lui natură¼

În Vietnam au murit în medie zece americani pe întreaga durată a celor zece ani de război. Şi guvernul nostru a cheltuit mili­arde nenumă­rate în acel conflict pentru a-i elibera pe ai noştri din el.

Totuşi, în zilele noastre nu zece ci 1500 de americani mor zilnic de cancer. Cu toate acestea guvernul alocă cu adevărat doar mărunţiş pen­tru această problemă: după ce 80% din suma totală se duce în cercetarea SIDA, cei 20% care rămân se investesc aproape în totalitate în evalu­area diferitelor tratamente, nu spre prevenţia cancerului. Am aflat că toate cele 40 de proiecte finanţate de National Cancer Institute se con­cen­trează spre chemo si radioterapie, nu spre prevenire.

Este ca şi cum am fi implicaţi în 150 de războaie din Vietnam în acelaşi moment—dacă socotim numărul pierderilor suferite. Şi totuşi ne purtăm ca şi cum n-am duce un război! Cum ar putea fi trezită America la realitatea că o treime din femei şi jumătate din bărbaţi se îmbolnăvesc de cancer în viaţă? [v]

Vremea când şi un cui conta

Am văzut sacrificiile pe care le‑au făcut militarii în timp de război în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. Însă nu doar domeniul militar şi‑a schimbat priorităţile. Întreaga ţară a făcut acelaşi lucru, cum ar putea să facă şi întreaga biserică de azi. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial,

întreaga naţiune¼ s‑a părut că a ieşit peste noapte din letargia Depre­siunii economice. Fiecare s‑a înghesuit să fie de folos. Era nevoie de cauziuc, de gazolină şi de metal pentru efortul de război. Un meci de basket al fetelor de la Nothwestern University a fost oprit pentru ca arbitrul şi toate cele zece jucătoare să scotocească terenul după un cui pierdut. Americanii au intervenit pentru a sprijini programele de raţionalizare stricte şi băieţii lor s‑au oferit voluntari în diverse “campanii” de colectare. În curând s-au rauionalizat untul şi laptele au fost restricţionate, alături de compoturi şi carne. Încălţămintele erau rare, şi hârtia şi articolele de îmbrăcăminte. Oamenii cultivau “grădini ale victoriei” şi conduceau cu “viteza victoriei” de cincizeci la oră, viteza economiei maxime de combustibil. “Poartă‑le, uzează-le, le faci bune¼ sau mai bine fără ele?” a devenit un slogan popular. Perioadele de alarmă aeriană şi camuflajele erau respectate întocmai. America a făcut sacrificii. [vi]

Astfel de imagini sunt foarte puternice pentru mine. Pe plan secundar, ele mă fac să apreciez beneficiile libertăţii şi prosperităţii. Dar pe plan principal ele mă mustră pentru frivolitate în trăire şi mă inspiră să urmăresc în viaţă mai mult decât confortul şi succesul lumesc—să urmăresc ceva care‑L înalţă pe Dumnezeu, ceva veşnic.

Da, da, a vorbi despre război este un lucru dezechilibrat

Admit, însă, aşa cum am spus şi mai înainte, că exprimarea “stil de viaţă ca în vreme de război” sau “stil de gândire ca în vreme de război” este dezechilibrată. După o predică în care am folosit aceşti termeni, cineva mi‑a scris, “Când accentuaţi imaginea vieţii de război, mai lăsaţi loc şi pentru aspectele vieţii care nu au legătură cu războiul, de exemplu pentru artă sau pentru tihnă? Nu există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare ca imaginea războiului?”

Iată răspunsul pe care l‑am dat în următorul mesaj:

Răspunsul este, da, categoric că există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă” (Psalmul 23:1‑2). Asta este o imagine cu totul diferită decât cea a bombelor care cad şi a sângelui care curge. “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). “Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V‑am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc” (Isaia 46:4).

Şi, o, da, există un timp şi un loc potrivit pentru creştin ca să se bucure, să evalueze şi să transforme întregul spectru al culturii umane. De fapt, este imposibil să te desprinzi din cultura modernă în care trăieşti; şi dacă nu gândim în termenii unei însuşiri cumpănite a culturii, a unei evaluări biblice a culturii, şi a unei transformări atente, probabil că vom fi consumaţi de către cultură, şi nici nu ne vom da seama că suntem mai mult lumeşti decât creştini.

Deci, da, fără doar şi poate, trebuie să folosiţi toate imaginile din Scriptură (nu doar imaginea războiului) pentru a vă forma viaţa. Apoi trebuie să lăsaţi viaţa voastră radical creştină, viaţa captivată de Dumne­zeu, viaţa care‑L are pe Hristos drept comoară, şi viaţa orientată spre dărnicie, să confrunte şi să formeze cultura voastră.

Eu am însă senzaţia că în Apusul prosper pericolul în biserică nu este că există un număr prea mare de oameni supra‑zeloşi care sunt preocupaţi excesiv de cei pier­duţi şi investesc cu prea mult curaj în cauza Evangheliei, şi‑şi ruinează vieţile prin prea multă milă faţă de cei săraci. Pentru fiecare sfânt neatent care îşi dăruieşte viaţa şi‑şi chinuie familia pintr‑un zel îndreptat în direcţie greşită, mă aventurez să spun că sunt o mie alţii care cochetează cu lumea, considerându‑L pe Isus ca un supliment util, însă nu un Împărat atotsatisfăcător, cu autoritate deplină în ce priveşte dragostea.

Etica dezastruoasă a evitării

Una din caracteristicile gândirii din vremea de pace este ceea ce eu numesc etica evitării. În vreme de război ne punem întrebări diferite despre ce să facem cu vieţile noastre decât în vreme de pace. Ne întrebăm: Ce pot eu face pentru cauza pentru care luptăm? Ce pot eu face pentru obţinerea victoriei? Ce sacrificiu pot face eu sau ce risc îmi pot eu asuma pentru a aduce bucuria trimfului? În timp de pace avem tendinţa să ne întrebăm, Ce pot face pentru a mă simţi mai confortabil? Pentru a mă distra mai bine? Pentru a evita neplăcerile şi, posibil, pentru a evita păcatul?

Dacă suntem gata să plătim preţul şi să riscăm pentru a‑i face pe oameni bucu­roşi în Dumnezeu, depăşim etica evitării. Acest mod de viaţă este total inadecvat pentru a‑i trezi pe oameni să vadă frumuseţea lui Hristos. Evitarea consecinţelor neplăcute şi a faptelor rele nu impresionează aproape pe nimeni. Etica evitării nu‑i face reclamă lui Hristos nici nu‑L glorifică. Există mulţi necre­din­cioşi discipli­naţi care evită faptele rele, la fel ca creştinii. Isus ne cheamă la ceva mult mai radical decât atât.

Întrebările greşite şi întrebările corecte

Oamenii mulţumiţi cu etica evitării pun în general întrebări greşite despre comportament. Ei întreabă, Ce este rău în asta? Ce este rău în filmul acesta? Sau ce e rău cu muzica aceasta? Sau cu jocul acesta? Sau cu aceşti prieteni? Sau cu acest mod de relaxare? Sau cu investiţia aceasta? Sau cu restaurantul acesta? Sau să fac cumpă­ră­­turile la acest magazin? Ce este rău să merg la o cabană în fiecare sfârşit de săptă­mână? Sau să am o cabană? Acest fel de întrebări arată rareori un stil de viaţă care‑i face reclamă lui Hristos ca Domnul care satisface deplin viaţa, sau o viaţă care‑i face pe alţii bucuroşi în Hristos. Astfel de întrebări conduc la o listă de “să nu faci asta sau astălaltă.” Ele hrănesc etica evitării.

Întrebările mai bune pe care le poţi pune în legătură cu comportamentul sunt, de exemplu, următoarele: Cum mă poate ajuta acest lucru să Îl preţuiesc mai mult pe Hristos? Cum mă ajută să arăt că El este comoara mea? Cum mă ajută să‑L cunosc pe Hristos sau să‑L arăt pe Hristos? Biblia spune, “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Întrebarea este, deci, mai mult pozitivă, nu negativă. Cum pot arăta gloria lui Dumne­zeu în această acţiune? Cum pot să mă bucur înălţându‑L prin acest comportament?

Curăţenie şi timp de calitate petrecut cu familia nu înseamnă viaţă

O, cât de multe vieţi sunt risipite de oamenii care cred că viaţa creştină înseam­nă doar să eviţi să fii rău şi să‑ţi îngrijeşti familia. Deci ei nu comit adulter, nu fură, nu ucid, nu delapidează, nu înşeală—doar muncesc mult, se uită mult la TV şi seara se uită la casete video (în cadrul “timpului de calitate” petrecut cu familia), şi se distrează de minune la sfârşit de săptămână—având activităţi legate de biserică (la cei mai mulţi). Pentru milioane de oameni aceasta este viaţa. Viaţa risipită. Noi am fost creaţi pentru mai mult, mult mai mult.

Există o vorbă de duh mai veche care zice: “Nimeni nu s‑a plâns vreodată pe patul de moarte, ‘O, dacă-aş fi putut în viaţă să petrec mai mult timp la birou, la serviciu.’” Ce vrea să spună acest lucru este că de obicei când ajungi în faţa morţii, banii ţi se par dintr‑o dată că sunt ceea ce sunt de fapt, fără folos pentru fericirea durabilă, în timp ce relaţiile devin preţioase. Este adevărat. Când mama mea a murit în 1954, am scris preşedintelui departamentului nostru, la Colegiul Bethel, unde eram profesor, şi mi‑am anulat cererea făcută anterior, de a preda ore în plus în semestrul următor pentru a primi un salariu mai mare. Faptul de a sta lângă mormântul mamei tale alături de soţia şi copilul tău te face să priveşti lucrurile în mod diferit. Banii îşi pierd puterea de atracţie.

Dar zicala despre mai mult timp petrecut la birou poate să te ducă în eroare. Trebuie să adăugăm următoarele: Nimeni nu va vrea să spună Domnului univesului la cinci minute după moarte, “Doamne, am petrecut seară de seară jucând jocuri la computer şi privind emisiuni frumoase la TV alături de familia mea, fiindcă i‑am iubit aşa de mult”. Cred că Domnul va răspunde, “Asta nu M‑a arătat pe Mine ca fiind comoara ta în oraşul unde ai locuit. Ar fi trebuit să faci mai mult decât doar pentru tine şi pentru familia ta. Şi TV‑ul, după cum s‑ar fi cuvenit să ştii, nu a fost o metodă potrivită de a‑ţi hrăni familia sau sufletul.”

Televizorul, marele risipitor‑de‑vieţi

Televizorul este unul din cei mai mari risipitori‑de‑vieţi ai lumii moderne. Şi, desigur, Internetul se grăbeşte să‑l ajungă din urmă, dacă nu l‑a şi ajuns. Pe Internet poţi fi mai selectiv, dar poţi selecta de asemenea şi lucruri mai rele, atunci când doar Judecătorul universului te vede. Deocamdată televizorul încă conduce, fiind marele risipitor‑de‑vieţi. Problema cea mai mare cu TV‑ul nu constă în numărul mare de obscenităţi, deşi şi aceasta este o problemă. Doar reclamele ar fi îndeajuns să samene în cineva sămânţa fertilă a lăcomiei şi poftei, indiferent la ce program te uiţi. Problema şi mai mare este banalitatea. O minte hrănită zilnic la TV îşi reduce capaci­tatea. Mintea ta este creată să‑L cunoască şi să‑L iubească pe Dumnezeu. Posibilitatea de a‑şi împlini această mare chemare este ruinată de vizionarea excesivă a TV‑ului. Conţinutul este aşa de trivial şi aşa de superficial încât veştejeşte capacitatea minţii de a gândi lucruri de valoare, iar capacitatea inimii de a simţi emoţii adânci se diminu­ează. Neil Postman ne arată de ce.

Ce se întâmplă în America este că televiziunea transformă în fleacuri toate chestiunile publice¼ Televiziunea dispreţuieşte expunerea, care este serioasă, secvenţială, raţională şi complexă. În schimb, ea oferă un discurs în care orice este accesibil, simplist, concret, şi, mai mult decât toate, distractiv. Ca rezultat, America este prima cultură din lume în primejdie de a pieri amuzându‑se. [vii]

Greutatea lui Dumnezeu

Din moment ce trăim toţi într‑o lume creată de televiziune, este aproape imposibil să vedem ce ni s‑a întâmplat. Singura nădejde este să citim cum erau oamenii în secolele trecute. Biografiile sunt un antidot eficient la miopia culturală şi la snobismul cronologic. Noi am devenit aproape incapabili să privim cu reverenţă şi seriozitate un adevăr important. Lucrurile măreţe, în special gloria lui Dumnezeu, sunt luate, aşa cum spune David Wells, cu un fel de “uşurătate” chiar şi în biserică.

Unul din semnele definitorii ale vremurilor noastre este tratarea cu uşurătate a lui Dumnezeu. Nu vreau să spun prin asta că El este uşor, eteric, ci că a devenit fără importanţă pentru mulţi. A devenit atât de neînsem­nat pentru lume încât nici nu e băgat în seamă. Şi‑a pierdut proeminenţa în viaţa omului. Cei ce declară la sondajele de opinie că cred în existenţa lui Dumnezeu pot în acelaşi timp să‑L considere mai puţin important decât televiziunea, poruncile Lui mai puţin obligatorii decât apetitul lor după afluenţă şi influenţă, judecăţile Lui ca ne fiind mai înspăimântătoare decât ştirile de seară, şi adevărul Său nu mai convingător decât ceaţa dulceagă de linguşiri şi minciuni a reclamelor. Asta înseamnă uşurătate. Este o stare pe care I‑am atribuit‑o după ce L‑am împins la periferia vieţii noastre secularizate¼ Uşurătatea nu ne comunică nimic despre Dumnezeu ci numai despre noi înşine, despre starea noastră, despre dispoziţia noastră psihologică de a‑L exclude pe Dumnezeu din realitatea noastră. [viii]

Separând Sudanul de pantalonii scurţi de damă

Ne‑am pierdut abilitatea de a vedea şi a gusta complexitatea adevărului şi adâncimea simplităţii. Douglas Groothuis explică conexiunea dintre slăbiciune şi televiziune.

Triumful imaginii televizate asupra cuvântului contribuie la lipsa de profunzime a sensibilităţii postmoderne¼ Cineva nu poate adânci un program de televiziune în aceeaşi măsură în care analizează un caracter dintr‑o scriere a lui William Shakespeare sau C. S. Lewis, sau dintr‑o alegorie a lui Blaise Pascal, sau dintr‑un vers de poem al lui T. S. Elliot, de exemplu ‘Dar soarta noastră se târăşte printre coaste uscate / pentru a le păstra metafizica caldă.’ Nici un program de televiziune n‑ar putea rosti cu seriozitate un asemenea vers. . Ar fi o “televiziune proastă”—prea abstractă, prea poetică, prea adâncă, nedistractivă¼ [Şi nu doar atât] dar imaginile apar şi dispar şi reapar fără un context raţional potrivit. O încercare de conştientizare a publicului despre sclavia în Sudan este urmată imediat de o reclamă foarte vie şi ritmată pentru Disneyland, urmată de invitaţia de a cumpăra o anumită marcă de pantaloni scurţi de damă care fac o femeie irezistibilă, etc. , etc. , până la dezgust. [ix]

De aceea omul care vine înaintea lui Dumnezeu cu etica lui foarte strict respectată de evitare şi cu protestul că n‑a putut petrece mai mult timp la serviciu la birou, ci a venit acasă şi s‑a uitat împreună cu familia la televizor, probabil că nu va scăpa de acuzaţia că şi‑a risipit viaţa. Isus i‑a mustrat pe ucenicii Săi cu cuvinte care i se aplică uşor acestui om: “Chiar şi păcătoşii lucrează mult, evită păcatelele groso­lane, se uită seara la TV, şi se distrează în zilele sfârşitului de săptămână. Cu ce sunteţi mai deosebiţi decât ei?” (vezi Luca 6:32‑34; Matei 5:47).

Inspirând sacrificiu pentru cauze mai mărunte

De fapt, în vreme de război păcătoşii se ridică la nivele remarcabile de sacrificiu pentru cauze incomparabile cu cauza lui Hristos. Cauza cea mai înaltă în lume este aceea de a‑i izbăvi cu bucurie pe oameni de iad, împlinindu‑le nevoile pământeşti, făcându‑i bucuroşi în Dumnezeu, şi făcând asta cu o plăcere binevoitoare şi serioasă care‑L face pe Hristos să fie perceput aşa cum este de fapt, ca o Comoară. Nici un război de pe pământ n‑a fost purtat pentru o cauză mai nobilă sau pentru un împărat mai glorios.

Dar, vai, ce riscuri mari şi ce sacrificii curajoase au inspirat aceste cauze mai mărunte! La 19 februarie 1944 a început bătălia pentru Iwo Jima. Era o insulă pustie de vreo 13 kilometri pătraţi la vreo 900 de kilometri sud de Tokio, apărată de vreo 22000 de japonezi pregătiţi să lupte până la moarte (ceea ce au şi făcut). Protejau două piste aeriene de care America avea nevoie în efortul strategic de a limita agresiunea japoneză după Pearl Harbor şi de a păstra libertatea atât de scumpă americanilor. Era o cauză înaltă, şi sacrificiul plin de curaj a fost extraordinar.

Statisticile dure arată sacrificiul făcut de batalionul 2 al colonelului Johnson: 1400 de băieţi (mulţi încă adolescenţi) au aterizat în ziua‑D; 288 de înlocuitori s‑au adăugat în cursul bătăliei, în total 1688. Din aceştia, 1511 au fost ucişi sau răniţi. Doar 177 au părăsit insula. Şi din cei 177 rămaşi, 91 fuseseră răniţi cel puţin odată şi se întorseseră să lupte.

A fost nevoie de 22 nave transportoare arhipline pentru a aduce Divizia a 5‑a pe insulă. Supravieţuitorii au încăput confortabil pe opt vapoare care i‑au evacuat.

Tinerii americani au ucis aproximativ 21000 de japonezi, dar pentru asta au avut mai mult de 26000 de pierderi. A fost singura bătălie din Pacific unde invadatorii au suferit pierderi mai mari decât apără­torii.

Trupele de Marină au luptat în Al Doilea Război Mondial timp de patruzeci şi trei de luni. Şi totuşi într‑o singură lună la Iwo Jima, au avut o treime din numărul total de morţi. Au lăsat în urmă cele mai mari cimitire din Pacific: aproape 6800 de morminte în total; coline de cruci şi stele. Mii de familii n‑au avut consolarea de a‑şi lua rămas bun de la cei dragi, ci doar informaţia abstractă că “soldatul a căzut la datorie” şi a fost înmormântat într‑o anumită parcelă, într‑un şir purtând un număr pe mormânt. Mike era în parcela 3, rândul 5, mormântul 694; Harlon în parcela 4, rândul 6, mormântul 912; Franklin în parcela 8, rândul 7, mormântul 2189.

Când mă gândesc la Mike, Harlon sau Franklin acolo, mă gândesc la mesajul pe care cineva l‑a dăltuit la uşa cimitirului:

Când te duci acasă

Spune‑le din partea noastră

Că pentru ziua de mâine a ta

Noi ne‑am dăruit ziua noastră de astăzi. [x]

O, Doamne, nu lăsa să‑mi risipesc viaţa!

Sunt adânc mişcat de curajul şi carnagiul de la Iwo Jima. Când citesc paginile acestei istorii, totul în mine strigă, “O, Doamne, nu mă lăsa să‑mi risipesc viaţa!” Las’ să ajung la sfârşit—mai devreme sau mai târziu—în stare să spun familiei, bisericii, oraşului şi oamenilor nemântuiţi din lume, “Pentru ziua voastră de mâine eu mi‑am dat ziua mea de azi. Nu doar pentru zilele de mâine care se succed pe pământ, ci pentru nenumăratele zile ale bucuriei voastre fără hotar în Dumnezeu.” Cu cât m‑am gândit mai îndeaproape la soldaţii care au scris această pagină de istorie a celui de‑al Doilea Război Mondial, am simţit mai mult pasiunea ca viaţa mea să aibă o însemnătate şi să pot muri cum se cuvine.

În timp ce dimineaţa ploioasă se transforma în amiază şi luptele înce­puseră să contenească, numărul victimelor continua să crească. De multe ori chiar sanitarii [medicii] mureau în timp ce încercau să salveze vieţi. William Hoopes din Chattanooga şedea ghemuit lângă un medic numit Kelly, care şi‑a apropiat capul de un zid protector şi şi‑a pus pentru o secundă binoclul la ochi—pentru a zări un lunetist care semăna moartea în zona aceea. Exact în acea secundă lunetistul l‑a împuşcat prin mărul lui Adam. Hoopes, el însuşi farmacist, s-a luptat cu frenezie să‑i salveze viaţa prietenului său. “Mi‑am scos forcepsul şi i l‑am intro­dus în rana de la gât pentru a-i prinde şi a-i compresa artera,” îşi aminteşte Hoopes. “Sângele îi ţâşnea. Nu avea glas, însă ochii i se uitau spre mine. Ştia că încerc să‑i salvez viaţa. Am încercat tot ce s‑a putut, dar n-am reuşit. Am încercat. Sângele era aşa de lunecos. N‑am putut prinde artera. M‑am străduit din greu, şi în tot acest timp el mă privea. Ultimul lucru pe care l‑a făcut în timp ce sângele curgea tot mai puţin a fost să mă bată cu mâna pe spate ca şi cum ar fi spus, ‘Este în regulă, mulţumesc.’ Apoi a murit.”[xi]

În acest moment care‑mi strânge inima aş dori să fiu Hoopes şi aş dori să fiu Kelly. Aş dori să pot spune celor ce suferă şi celor ce pier, “Am încercat tot ce s‑a putut¼ M‑am străduit din răsputeri.” Şi aş dori să pot spune celor din jurul meu când voi muri, “Este în regulă. Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.”

Când ceaţa superficială se risipeşte

În astfel de momente, când ceaţa superficială a vieţii se risipeşte şi văd ce trebuie să fac cu adevărat pe pământ, mă doare inima când privesc la îndeletnicirile mărunte care risipesc atâtea vieţi—şi chiar a mea. Gândiţi‑vă doar la importanţa sporturilor—o secţiune întreagă din ziar în fiecare zi. Dar nu există o secţiune pentru Dumnezeu. Gândiţi‑vă doar la resursele pe care le cheltuiţi pentru a vă face casa sau grădina mai confortabile şi atrăgătoare. Gândiţi‑vă la zecile de mii de dolari pe care aţi fi gata să‑i daţi pe o maşină mai bună decât vă trebuie. Gândiţi‑vă la timpul şi energia şi discuţiile referitoare la amuzament şi timp liber şi ceea ce numim “distrac­ţie.” Şi adăugaţi acum la acestea computerul care recrează artificial însăşi jocurile care sunt atât de departe de realitate; este ca o lume multi‑stratificată a visurilor fără semnificaţie care se întinde înspre neant, înspre nimic.

Consumaţi de vestimentaţie

Sau gândiţi‑vă la haine. Ce tragedie să vezi atâţia tineri obsedaţi de ceea ce portă sau de felul cum arată. Chiar şi tinerii creştini par incapabili să pună întrebări mai semnificative decât “Ce‑i rău în asta?” Nu întreabă: Hainele acestea mă ajută să‑L glorific pe Hristos? Îi vor îndrepta ele pe oameni spre El, vor vedea prin ele că El este Comoara evidentă a vieţii mele? Scot ele în evidenţă personalitatea mea creată după chipul lui Dumnezeu pentru a sluji¼ sau vor evidenţia sexualitatea? Sau lenea? Credeţi‑mă, nu sunt prea obsedat de haine. Există însă câteva motive destul de radicale, motive care‑L înalţă pe Hristos, pentru o îmbrăcăminte decentă. Rugămintea mea este ca tu să fii, în marea modei—şi în a contra‑modei (care este tot aşa de puternică)—mai mult ca un delfin, decât ca o meduză.

 Să trecem acum peste ce a scris o adolescentă ziarului Star Tribune din Minneapolis ca răspuns la o scrisoare adresată editorului:

Ca adolescentă, ceea ce îmbraci este din păcate tot mai important. Dacă e să fiu sinceră, chiar şi mie unele lucruri pe care le îmbrac mi se par ofensatoare. Scrisoarea s‑a referit la fete care se pot îmbrăca frumos şi sensibil. Arătaţi‑mi cum se poate asta, şi o voi face.

Multe din prietenele mele nu se simt confortabil cu ceea ce se poartă, dar cu toate astea poartă şi ele ce poartă şi alţii. Câteodată nu merită efor­tul să fii diferită. Societatea ne spune să fim diferiţi, dar pe aceeaşi linie.

Cum să te îmbraci ca să‑ţi placă şi ţie, şi părinţilor tăi şi prietenilor tăi? Nu poţi. Adolescenţii ajung să‑şi compromită valorile pentru a se potrivi cu ceilalţi. Dacă vrem să trecem prin şcoală şi liceu fără să suferim, trebuie să ne îmbrăcăm ca să placem colegilor.

Noi suntem viitorii lideri ai naţiunii noastre, şi avem nevoie să vedem unde am ajuns şi ce trebuie să schimbăm. [xii]

Unde sunt Tinerii Radicali pentru Hristos?

Când stau, ca să spun aşa, pe ţărmurile de la Iwo Jima şi retrăiesc acele ore de curaj şi sacrificiu, şi‑mi amintesc că oamenii aceia erau tineri, nu mă pot împăca cu preocupările mărunte şi meschine ale celor mai mulţi tineri de astăzi. Unul din ei era foarte tânăr. Am citit povestea lui şi aş fi vrut să mă adresez tuturor tinerilor din America şi să le spun, Vreţi să vedeţi ce este cu adevărat cool? Vreţi să vedeţi ceva de o mie de ori mai impresionant decât o dublă triplă? Ei bine, ascultaţi povestea lui Jacklyn Lucas.

Şi‑a croit drum în Marină la patrusprezece ani, păcălindu‑i pe ceilalţi cu fizicul său mai musculos¼ Primind misiunea să fie şofer de camion în Hawaii, s‑a simţit frustrat; el voia să lupte. A fugit din Honolulu ascuns pe un transportor de trupe, supravieţuind doar cu hrana pe care i‑o dădeau marinarii miloşi de la bord.

A coborât pe ţărm în ziua‑D [la Iwo Jima] fără să aibă nici măcar o puşcă. A găsit una pe plajă şi şi‑a croit drum spre liniile de bătaie.

În ziua următoare, Jack şi trei alţi camarazi se târau prin tranşee când opt japonezi au apărut în faţa lor. Jack l‑a împuşcat pe unul în cap. Apoi puşca i s‑a blocat. În timp ce se chinuia cu ea, o grenadă i‑a aterizat la picioare. A strigat către ceilalţi avertizându-i şi carnea lui crudă a simţit pe loc fierbinţeala. Imediat o a doua grenadă s‑a rostogolit spre el. Jack Lucas, de şaptesprezece ani, a fost lovit de amândouă exploziile. “Luke, acum s‑a terminat cu tine,” s‑a gândit el¼

Mai încolo, la spital, medicilor le venea greu să creadă. “Poate că a fost prea de tot tinerel şi prea încăpăţânat să moară,” a zis unul. A trecut prin douăzeci şi una de operaţii de reconstrucţie şi a devenit unul din cei mai tineri soldaţi care au primit Medalia de Onoare—şi singurul boboc de liceu care a avut parte de ea. [xiii]

Când am citit asta, m‑am gândit la toate lucrurile pe care elevii de liceu le consideră “super” sau “cool.” Şedeam în verandă în timp ce citeam şi m‑am gândit, O, Doamne, cine le va ieşi în faţă şi le va da un scop pentru care să trăiască? Îşi risipesc vieţile în extazul nimicurilor, încercând să arate cool sau să vorbească cool sau să trăiască cool. Dar ei nici nu au idee ce înseamnă să fii cool.

Încă o singură istorie pentru a face clar ce înseamnă cool. Este istoria lui Ray Dollins, un pilot de luptă la Iwo Jima.

Primul val de amfibii se îndreptau spre ţărm. Avioanele de luptă ale Marinei îşi încheiau cursa de bombardament la joasă înălţime. Şi în timp ce ultimul pilot a început să‑şi ridice Corsair‑ul spre înalturi, japo­nezii au sărit spre puştile lor şi i-au ciuruit avionul cu antiaeriana. Pilotul, maiorul Ray Dollins, a încercat să ia altitudine spre a se putea îndrepta spre ocean pentru a evita un impact fatal cu soldaţii care se îndreptau spre ţărm, însă avionul era prea distrus. Locotenentul Keith Wells l‑a privit din vehicolul său amfibie¼ “Puteam să‑l vedem în carlingă,” zice Wells, “şi încerca tot ce se putea. Avionul i se îndrepta direct în jos spre un grup de amfibii pline cu soldaţi. În ultima secundă a săltat avionul peste cap şi l‑a îndreptat spre apele dintre două şiruri de tancuri. Am văzut apa explodând în aer.”

Personalul militar care asculta radioul militar pe vapoare nu numai că l‑au văzut pe Dollins în cădere, ci i‑au putut şi auzi ultimile cuvinte captate de microfonul său. Acestea au fost o parodie dispreţuitoare:

O, ce dimineaţă frumoasă,

O, ce zi frumoasă,

Am un sentiment ciudat

Că totul îmi va ieşi cum doresc. [xiv]

Este evident că noi nu folosim cuvântul cool pentru a descrie adevărata măreţie. Este un cuvânt scurt—acesta este secretul—este un cuvânt uşor şi ieftin. Şi pentru aşa ceva trăiesc milioane de tineri. Cine‑i va confrunta cu urgenţa şi lacrimile? Cine îi va ruga să nu‑şi risipească vieţile? Cine‑i va lua de guler, ca să zic aşa, şi‑i va iubi aşa de mult încât să le arate o viaţă aşa de radicală şi aşa de reală şi aşa de costisitoare şi aşa de îmbibată de Hristos încât ei să simtă goliciunea şi trivialitatea colecţiilor lor de CD‑uri şi a conversaţiilor lor fără rost despre celebrităţile de o clipă? Cine va trezi ce se găseşte latent în sufletele lor, neexplorat—dorinţa fierbinte de a nu‑şi irosi vieţile?

Rugămintea inimii mele

O, dacă tinerii şi bătrânii şi‑ar stinge televizorul, ar pleca la o plimbare lungă şi ar visa fiecare la o faptă măreaţă de curaj pentru o cauză de o mie de ori mai importantă decât democraţia americană—oricât de preţioasă ar fi ea. Dacă am năzui la astfel de lucruri şi dacă ne‑am ruga, oare nu ne‑ar răspunde Dumnezeu? Oare nu ne‑ar da El o viaţă de dragoste plină de bucurie, de milă şi de jertfă care să‑L înalţe pe Hristos şi să‑i facă pe alţii să se bucure în El? Vă implor, aşa cum mă rog şi pentru mine, întoarceţi‑vă faţa ca cremenea şi alăturaţi‑vă lui Isus pe drumul Calvarului, “Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui. Căci noi n‑avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13:13‑14). Când oamenii vor vedea dragostea noastră jertfitoare—radiind de fericire—vor spune, “Hristos este minunat!”