Înălţându‑L pe Hristos de la 8 la 5

Ar fi o greşeală să tragem concluzia din chemarea din capitolul trecut la o viaţă ca în vreme de război că creştinii ar trebui să‑şi părăsească locurile de muncă şi să plece la “război”—să zicem, să devină misio­nari sau păstori sau lucrători cu normă întreagă în servicii de caritate. Ar fi o greşeală fundamentală de înţelegere a locului unde se poartă războiul. Evident, bătăliile se poartă pe plan spiritual (fără bombe sau baionete) printre popoarele necâştigate unde Împăratul Împăraţilor şi‑a trimis “trupele” altruiste cu Evanghelia păcii şi unde El îşi câştigă un popor fericit. Aceasta este lucrarea glorioasă a misiuniilor “de frontieră.” Voi argumenta mai târziu că aceasta este o chemare măreaţă; şi mă rog ca mii dintre voi, cei ce citiţi această carte, să o auziţi şi să plecaţi pentru a fi lângă cei din prima linie.

Războiul nu este geografic

Să nu facem însă o greşeală: “războiul” pe care‑l am în minte când vorbesc de “mod de gândire ca în vreme de război” sau “stil de viaţă ca în vreme de război” nu se poartă pe fronturi geografice. El se poartă în mod deosebit pe frontul dintre bine şi rău existent în inima fiecărui individ, mai ales în inima creştinilor unde Hristos şi‑a formulat revendicarea de proprietate şi doreşte să fie deplin biruitor. “Războiul” se poartă de‑a lungul frontului dintre păcat şi neprihănire în fiecare familie. Se poartă de‑a lungul frontului dintre adevăr şi falsitate în fiecare şcoală¼ între dreptate şi nedreptate în fiecare legislatură¼ între integritate şi corupţie în fiecare birou¼ între dragoste şi ură în fiecare grup etnic¼ între mândrie şi umilinţă în fiecare sport¼ între frumuseţe şi urâţenie în orice artă¼ între doctrina sănătoasă şi doctrina greşită în fiecare biserică¼ între trândăvie şi hărnicie în intervalul dintre pauzele de cafea. Nu este o risipă să duci bătălia pentru adevăr şi credinţă şi dragoste pe oricare din aceste fronturi.

Războiul nu este în primul rând spaţial sau fizic—deşi succesele sau eşecurile sale au efecte fizice. De aceea, profesiile seculare ale creştinilor sunt o zonă de război. Există adversari spirituali care trebuie înfrânţi (mai precis, duhuri rele şi păcate, nu oameni); şi există înălţimi morale deosebit de frumoase care trebuie cucerite pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu‑ţi risipeşti viaţa prin locul în care lucrezi, ci prin felul cum te comporţi sau prin motivaţia pentru care te găseşti acolo.

Secular nu înseamnă rău, poate însemna însă strategic

Vă rog să nu consideraţi expresia “profesie seculară” ca fiind nespirituală sau inferioară în comparaţie cu “profesia bisericească” sau “profesia de misiune” sau “profesia spirituală.” Prin termenul “seculară” vreau să mă refer la toate profesiile care nu se află din punct de vedere structural în legătură cu biserica. Există această posibilitate de a fi în lume dar nu din lume, după cum ne învaţă Domnul Isus în rugăciunea Sa din Ioan 17:15‑16, “Nu Te rog să‑i iei din lume, ci să‑i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Intenţia Domnului Isus, deci, era ca ucenicii Săi să rămână în lume (şi aici sunt cuprinse “activităţile seculare”), dar să nu fie “din lume” (de aceea eu spun că noi suntem într‑un război).

Martin Luther a regăsit înţelesul învăţăturii biblice a preoţiei fiecărui creştin şi a aruncat în aer frontul spiritual dintre statutul de cleric şi cel de laic. El a fost de acord că există o chemare bisericească şi o chemare laică. Dar modul în care el le distigea pe unul de altul nu era bazat pe nici o superioritate de “statut spiritual.”

Este o pură invenţie că papa, episcopii, preoţii şi călugării trebuie numiţi ca fiind o “clasă spirituală”; principii, lorzii, meşteşugarii şi agricultorii ca fiind o “clasă temporală.” Aceasta este într‑adevăr o doză bună de neadevăr şi ipocrizie¼ Toţi creştinii au în adevăr o “clasă spirituală,” şi între ei nu există decât diferenţa rezultată din funcţia deţinută¼ Să explic şi mai clar. Dacă un mic grup de creştini pioşi ar fi luaţi ostatici şi ar fi lăsaţi să locuiască într‑un pustiu, iar între ei nu există nici un preot consacrat de către episcop, şi dacă acolo în pustiu ar trebui să hotărască să aleagă pe unul dintre ei, căsătorit sau necăsătorit, şi l‑ar însărcina să oficieze botezurile, să rostească slujbele, să dezlege şi să predice, un astfel de om ar fi un preot tot aşa de valabil ca şi atunci când l‑ar fi sfinţit toţi episcopii şi papii¼ Nu există nici o diferenţă esenţială între laici şi preoţi, între principi şi episcopi, între “spirituali” şi “temporali,” cum îi numesc ei, decât cea de funcţie şi lucrare¼ Un cizmar, un fierar, fiecare are activitatea şi funcţia breslei lui, şi totuşi ei toţi pot fi preoţi sau episcopi consacraţi, şi fiecare prin munca sau poziţia pe care o are trebuie să fie de folos şi să slujească pe toţi ceilalţi, pentru ca în acest fel multe feluri de activităţi să poată fi desfăşurate pentru binele fizic şi spiritual al comunităţii, prin faptul că toţi membrii trupului se slujesc unii pe alţii. [i]

Biblia arată clar că voia lui Dumnezeu este ca acei ce sunt ai Săi să fie împrăştiaţi ca sare şi lumină în toate profesiile seculare. Enclavele unde creştinii trăiesc doar împreună cu alţi creştini şi lucrează doar între creştini, nu pot împlini întregul plan al lui Dumnezeu în lume. Asta nu înseamnă că ordinele creştine, misiunile sau avanposturile creştine sunt rele. Înseamnă doar că ele sunt excepţiile. Vasta majoritate a creştinilor trebuie să trăiască în lume şi să lucreze între necreştini. Acolo este “biroul” lor, sau “chemarea” lor, aşa cum ar spune Luther. Vom vedea în câteva momente de ce este aceasta voia lui Dumnezeu.

Parteneriatul dintre boi şi oameni

Nu toţi trebuie să fie misionari sau păstori. Trebuie să existe un parteneriat între cei ce merg şi cei ce trimit pe alţii. Referitor la păstorii din biserică, Pavel spune, “Să nu legi gura boului când treieră bucate” (1 Timotei 5:18), însemnând: “Plătiţi‑vă păstorul.” Dar asta înseamnă că unii trebuie să strângă grâu să pună sub gura sărmanului bou care trudeşte. Acesta este şi tiparul pentru misionari în Noul Testament. “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor” (Tit 3:13). Cu alte cuvinte, nu toţi ar trebui să meargă să slujească cu Pavel; unii trebui să rămână în spate, să lucreze, şi să‑i aprovizioneze pe cei ce se duc. Pavel plănuia ca biserica din Roma să fie baza lui de aprovizionare când se îndrepta spre Spania: “Nădăjduiesc să vă văd în treacăt când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (Romani 15:24).

El a presupus că ei se vor implica cu folos astfel încât să poată dărui. De aceea el le spune credincioşilor din Tesalonic, “Să lucraţi cu mâinile voastre¼ şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). De fapt, Pavel a fost atât de tare provocat de leneşii cu gura mare din Tesalonic încât scrie într‑o a doua epistolă:

N‑am trăit în neorânduială, între voi. N‑am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu‑ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi¼ Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri (2 Tesaloniceni 3:7‑11).

Tot aşa, el scrie efesenilor, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

Stai în slujba ta “cu Dumnezeu”

Chemarea de a fi creştin nu este o chemare de a‑ţi părăsi slujba seculară. Acesta este sfatul clar din 1 Corinteni 7:17‑24. Pavel rezumă învăţătura lui în aceste cuvinte: “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (versetul 24). Pavel aprecia foarte mult providenţa lui Dumnezeu—că Dumnezeu a “atribuit” sau i‑a “chemat” pe necredincioşi în anumite poziţii în viaţă unde convertirea lor ar avea un impact semnificativ pentru slava Sa. “Încolo, fiecare să rămână în starea în care l‑a aşezat Domnul, şi în care l‑a chemat Dumnezeu” (versetul 17). Pavel nu vrea să spună că schimbarea locului de muncă este rea pentru viaţa creştină—altfel nimeni n‑ar putea să ajungă păstor şi misionar, decât cei foarte tineri (spre deosebire de Isus, care şi‑a lăsat ocupaţia din tâmplar pentru a se consacra deplin lucrării când avea treizeci de ani, Luca 3:23). Ce vrea Pavel să ne spună este că atunci când un om se converteşte nu trebuie imediat să se precipite să zică, “Trebuie să‑mi schimb ocupaţia.” Mai degrabă ar trebui să se gândească, “Dumnezeu m‑a pus aici, şi ar trebui acum să arăt la locul meu de muncă vrednicia lui Dumnezeu.” După cum spune în versetul 24, “Fiecare să rămână cu Domnul în starea în care El l‑a aşezat.”

Astfel, întrebarea arzătoare pentru cei mai mulţi creştini ar trebui să fie: Cum pot eu, în slujba mea seculară, să fac ca viaţa mea să aducă glorie lui Dumnezeu? Eu cred, din tot ce s‑a scris în această carte până acum, că scopul vieţii este acelaşi, atât într‑o profesie seculară cât şi într‑o profesie bisericească sau de misiune. Ţelul nostru este de a‑L glorifica cu bucurie pe Hristos—să‑L facem să arate glorios prin tot ce facem. Lăudându‑ne cu crucea, ţelul nostru este să ne bucurăm înălţându‑L pe Dom­nul prin modul în care lucrăm. Întrebarea este, cum? Biblia ne pune în faţă cel puţin şase răspunsuri.

1. Putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă prin părtăşia de care ne bucurăm cu El în tot cursul zilei în activitatea noastră.

Cu alte cuvinte, ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu alături de noi când ascultăm vocea Lui şi comunicăm cu El, şi aruncăm asupra Lui poverile noastre, şi avem parte de călăuzirea şi grija Lui. Versetul biblic care ne arată acest lucru este în 1 Corinteni 7:24. Când te întorci la Dumnezeu, rămâi în serviciul tău şi bucură‑te acolo de prezenţa Lui. “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.” Cuvintele “cu Dumnezeu” sunt importante. Creştinii nu se duc doar la serviciu. Ei se duc la serviciul lor “cu Dumnezeu.” Ei nu doar că fac o muncă. Ei fac o muncă “cu Dumnezeu.” Dumnezeu este cu ei.

O făgăduinţă mai personală

Această făgăduinţă nu este la fel cu celelalte făgăduinţe generale făcute bisericii la general. Dumnezeu promite bisericii ca trup colectiv, “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6:16). Făgăduinţa făcută ţie în munca ta seculară este diferită. Când sfinţii sunt la locurile lor de muncă seculare, ei sunt împrăştiaţi. Nu sunt împreună ca într‑un serviciu de biserică. Deci porunca de a rămâne acolo “cu Dumnezeu” este o făgăduinţă că pot să simtă părtăşia cu El la modul personal şi individual în activitatea lor.

Aducând necontenit mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate lucrurile

Una din modalităţile de a te bucura de prezenţa şi părtăşia lui Dumnezeu este prin conştientizarea cu mulţumire a faptului că abilitatea şi puterea de a face orice fel de muncă, inclusiv a ta, se datorează harului Său. “El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” (Fapte 17:25). Toate facultăţile tale de a vedea, a auzi şi a simţi prin atingere, toate capacităţile de mişcare a mâinilor şi picioarelor tale, toată capacitatea mentală de observare, organizare şi evaluare, toată priceperea ta în meseria sau ocupaţia pe care o desfăşori—toate acestea sunt darurile lui Dumnezeu. Cunoaşterea acestui lucru te umple de o mulţumire continuă adusă în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. “Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări Numele Tău în veci!” (Psalmul 86:12). Câteodată ne vom gândi la minunăţia fiinţei lui Dumnezeu şi, în timp ce lucrăm, vom şopti spre lauda Sa: “Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare!” (Psalmul 104:1).

Dacă adaugi la acestea conştientizarea faptului că depinzi de Dumnezeu pentru fiecare minut viitor al vieţii tale şi pentru tot ajutorul de care ai nevoie, mulţumirea ta să transformă în credinţă pentru fiecare moment care urmează şi pentru restul zilei, al săptămânii, al lunii, al anului, sau al¼ cincinalului. Asta este credinţa în harul viitor al lui Dumnezeu. O putem exprima în rugăciune folosind cuvinte biblice de felul, “Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: "Tu eşti Dumnezeul meu!"” (Psalmul 31:14). Sau poţi spune, “Dragostea Ta neclintită rămâne în veci; îndurările Tale nu ajung niciodată la capăt; ele se înnoiesc în fiecare dimineaţă (şi în fiecare după-amiază!); mare este credincioşia Ta!” (parafrazare la Plângeri 3:22‑23).

Punând în practică promisiunile

În spatele mulţumirii şi laudei şi încrederii stau promisiunile lui Dumnezeu pe care le poţi lua cu tine la lucru în fiecare zi—scrise în Biblia ta sau memorate în mintea ta. În acest fel Dumnezeu îţi vorbeşte în tot timpul zilei. El te încurajează, “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). El îţi aduce aminte că provocările din cursul zilei nu sunt prea grele pentru El: “Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva de mirat din partea Mea? [sau Este ceva prea greu pentru Mine? —vezi şi Gen. 18:14 n. tr. ]” (Ieremia 32:27). El îţi spune să nu fii îngrijorat, ci să‑I ceri tot ce ai nevoie (Filipeni 4:6), şi spune, “Şi aruncaţi asupra Mea toate îngrijorările voastre, căci Eu însuşi îngrijesc de voi” (parafrază la 1 Petru 5:7). El promite să te călăuzească în tot cursul zilei: “Eu ‑ zice Domnul ‑ te voi învăţa, şi‑ţi voi arăta calea pe care trebuie s‑o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul 32:8).

În acest fel noi avem părtăşie cu Dumnezeu, ascultând cuvântul lui şi mulţu­mindu‑I şi chemându‑L pe El în toate nevoile noastre. Îl onorezi pe Dumnezeu când stai în slujba ta seculară “cu Dumnezeu” în felul acesta. În acest mod tu nu îţi risipeşti viaţa. Dumnezeu se bucură să ne încredem în El şi să ne bucurăm de El. Asta arată valoarea pe care I‑o dăm. Şi când ne gândim că nici una din aceste binecuvântări nemeritate n‑ar fi ale noastre dacă n‑ar fi fost moartea lui Hristos în locul nostru, fiecare clipă de bucurie în Dumnezeu devine o laudă a noastră în crucea Lui.

2. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui

Este bine să ne întrebăm în ce fel diferă oamenii de castori sau de păsările‑ţesător sau de păianjeni sau de furnici. Este un lucru care ne ajută să înţelegem esenţa modului cum Îl onorează oamenii pe Dumnezeu în munca lor. Aceste creaturi pe care le‑am enumerat sunt foarte harnice şi construiesc structuri foarte complexe şi uimitoare. Deci trebuie în activitatea noastră care‑L măreşte pe Dumnezeu să existe ceva mai mult decât o astfel de creativitate şi hărnicie cum au ele—numai dacă nu vrem cumva să spunem că‑L onorăm pe Dumnezeu printr‑o activitate cu nimic diferită de a animalelor.

Trimişii lui Dumnezeu pentru a supune pământul pentru slava Sa

Care este diferenţa? Să ne gândim la primele cuvinte din Biblie în legătură cu crearea omului. “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l‑a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i‑a făcut. Dumnezeu i‑a binecuvântat şi Dumnezeu le‑a zis: "Creşteţi, înmulţiţi‑vă, umpleţi pământul, şi supuneţi‑l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ"” (Geneza 1:27‑28). Crearea noastră după chipul lui Dumnezeu ne aduce privilegiul şi datoria de a supune pământul şi a avea stăpânire peste el. Cu alte cuvinte, noi ar trebui să ne implicăm în înţelegerea, transformarea, planificarea şi folosirea creaţiei lui Dumnezeu într‑un aşa fel încât valoarea Lui să iese în evidenţă şi să trezească în oameni închinarea.

A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă cel puţin să‑I transmitem imaginea mai departe. Să reflectăm ce este Dumnezeu cu adevărat. Ş ar trebui să facem asta nu pentru a ne face să arătăm noi grozav (ca reflectori) ci pentru a‑L face pe El să arate măreţ (ca Creator). Oamenii îşi fac imagini cu semeni ai lor faimoşi ca să‑i onoreze. Dumnezeu l‑a făcut pe om după chipul Său pentru a fi văzut şi admirat şi onorat prin ceea ce face omul.

Deci, a spus El, în primul rând omul munceşte. El supune şi stăpâneşte pământul. Asta înseamnă că o parte din ceea ce înseamnă să fii om este să fii stăpân peste creaţie şi să dai lumii formă şi ordine şi plan care să arate adevărul şi frumuseţea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl face pe om, ca să spunem aşa, delegatul Său în stăpânire, şi‑l înzestrează cu capacităţi şi cu dreptul de a supune lumea—s‑o folosească şi s‑o modeleze pentru scopuri bune, în special pentru a‑L înălţa pe Creator.

Munca nu este un blestem; irosirea vieţii este blestem

Deci, dacă te duci la început, înainte de originea păcatului, nu există conotaţii negative despre munca seculară. Conform versetului din Geneza 2:2, Dumnezeu însuşi s‑a odihnit de lucrarea [sau de munca] pe care o făcuse. Asta înseamnă că munca este ceva bun, o activitate pe care şi Dumnezeu o practică. Şi culmea lucrării lui Dumnezeu a fost omul, o făptură după chipul lui Dumnezeu, creat să împlinească lucrarea de conducere, de modelare şi de transformare a creaţiei. Astfel, munca are la bază idea de creativitate. Dacă eşti Dumnezeu, lucrarea ta este să creezi din nimic. Dacă nu eşti Dumnezeu, ci eşti după chipul lui Dumnezeu—adică eşti om—lucrarea ta este să iei ce a creat Dumnezeu şi modelezi şi să foloseşti acel lucru pentru a‑L face pe Dumnezeu să arate măreţ, pentru a‑L scoate pe El în evidenţă, pentru a‑L înălţa.

Cum ne deosebim de castori

Dar aici ajungem din nou la castori. Un castor îşi supune şi el zona în care o trăieşte şi construieşte un baraj pentru un scop bun: o casă. Pare să se bucure de ceea ce face; chiar şi hărnicia şi măiestria lui reflectă gloria înţelepciunii lui Dumnezeu.

Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase,

Toate făpturile mari şi mici,

Toate lucrurile înţelepte şi minunate,

Pe toate le‑a făcut Domnul Dumnezeu. [ii]

Şi Dumnezeu este glorificat în toate. “Să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii¼ şi cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 98:8; 19:1). Care este deci diferenţa între o fiinţă umană care munceşte şi un castor care munceşte? Sau poate o pasăre‑ţesător sau o albină sau o furnică? Toate aceste vietăţi muncesc din greu; îşi supun teritoriul şi îl modelează în structuri uimitoare care slujesc unor scopuri utile. Diferenţa este că oamenii sunt conştienţi din punct de vedere moral şi fac alegeri în ceea ce priveşte munca lor pe baza motivaţiei că aceasta Îl onorează sau nu‑L onorează pe Dumnezeu.

Nici un castor sau o albină sau o pasăre‑ţesător sau o furnică nu se bazează în mod conştient pe Dumnezeu. Nici un castor nu apreciază tiparul divin de ordine şi frumuseţe şi nu face o alegere morală pentru căutarea excelenţei, doar fiindcă Dumnezeu excelează. Nici un castor nu se gândeşte la perfecţiunea lui Dumnezeu şi nu decide, din pricina lui Dumnezeu, să facă un baraj pentru un alt castor, şi nu pentru el însuşi. Dar oamenii au acest potenţial, fiindcă sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. Suntem creaţi să arătăm chipul lui Dumnezeu în toate aceste moduri. Când Dumnezeu ne însărcinează să stâpănim pământul—să‑L modelăm şi să‑L folosim—El nu vrea să o facem asemenea castorilor. El vrea să o facem ca oameni, ca persoane conştiente moral care sunt responsabile să‑şi facă lucrarea intenţionat pentru slava Creatorului.

Fiţi siguri, când Dumnezeu ne trimite să lucrăm ca purtători ai imaginii Sale, trebuie ca şanţurile noastre să fie săpate drept, trebuie ca ţevile la instalaţii să nu ne curgă, căminele să nu ne fie înfundate, inciziile chirurgicale pe care le facem să fie curate, vorbirea să ne fie precisă şi atractivă, mesele să ne fie hrănitoare şi gustoase, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi frumuseţei şi competenţei. Dar şi pisicile sunt curate, şi furnicile sunt harnice, şi păianjenii produc lucrări ordonate şi frumoase. Şi toate depind de Dumnezeu. De aceea esenţa lucrării noastre ca oameni trebuie să fie desfăşurarea ei în dependenţă conştientă de puterea lui Dumnezeu, şi în verificarea conştientă a conformităţii cu tiparul excelenţei lui Dumnezeu, şi cu scopul deliberat de a reflecta gloria lui Dumnezeu.

Muncind bine şi dormind liniştiţi

Când munceşti în felul acesta—indiferent care îţi este meseria—poţi avea un sentiment dulce de pace la sfârşitul zilei. N‑ai pierdut timpul. Dumnezeu nu ne‑a creat să fim leneşi. De aceea acei cei abandonează productivitatea creativă pierd bucuria muncii cu scop, a muncii dependente de Dumnezeu, care transformă lumea, şi care‑L reflectă pe Dumnezeu. “Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu‑l lasă îmbuibarea să doarmă” (Ecl. 5:12). Jonathan Edwards avea o regulă care spunea că pioşenia personală care duce la neglijarea responsabilităţilor seculare este ipocrizie. El a dat‑o pe propria lui soţie (“persoana”) drept exemplu opus acestei stări:

“O, cât e de minunat” spunea odată cineva, “să lucrezi pentru Dumnezeu în timpul zilei, iar noaptea să te odihneşti sub zâmbetul Lui!” Experienţele înalte şi sentimentele religioase ale acestei persoane n‑au fost asociate cu nici o tendinţă, cât de mică, de a‑şi neglija preocupările necesare vieţii seculare, sau timpul de citire a Scripturii sau de rugăciune, sau alte activităţi devoţionale, ci activităţile pămân­teşti au fost îndeplinite cu mare promptitudine, ca parte a slujirii lui Dumnezeu. Această persoană declara că făcând aşa “a găsit acest lucru tot aşa de bun ca şi rugăciunea.”[iii]

Adevărata pioşenie personală mai degrabă hrăneşte munca plină de semnificaţie în sfera seculară decât o subminează. Lenevia nu creşte în solul părtăşiei cu Dumne­zeu. De aceea, oamenii care îşi petrec vieţile mai mult în lenevie sau în distracţii frivole sunt de puţine ori tot aşa de bucuroşi ca acei ce lucrează. Oamenii pensionaţi cu adevărat fericiţi au căutat căi creative, folositoare şi onorante pentru Dumnezeu de a rămâne activi şi productivi pentru binele oamenilor şi pentru slava lui Dumnezeu

Este clar că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în a găsi şi a ne păstra locurile de muncă. Ar trebui să ne pese de problema mai extinsă a şomajului. Nu este în primul rând o problemă economică, deşi este şi aşa ceva. Este întâi de toate o problemă teologică. Fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu şi sunt dotate de Creator cu caracteristici care‑i fac capabili de activitate creativă, folositoare, făcută cu bucurie şi spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, lenevia multă (atunci când există capacitatea de a munci) aduce după sine povara vinovăţiei şi inutilităţii.

În concluzie, al doilea mod prin care putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă este prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui. Dumnezeu ne‑a creat pentru muncă astfel încât prin bazarea conştientă pe puterea Sa şi prin transformarea conştientă a lumii în conformitate cu excelenţa Sa să putem fi satisfăcuţi în El, şi El să poată fi glorificat în noi. Şi când ne amintim că întreaga creativitate care Îl înalţă pe Dumnezeu şi toată această bucurie este la dispoziţia păcătoşilor nevrednici doar datorită morţii lui Hristos, fiecare oră de muncă devine o laudă în crucea Lui.

3. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când el confirmă şi sporeşte imaginea gloriei lui Hristos despre care oamenii aud din Evanghelia scrisă.

Nu are rost să subliniem mai mult decât trebuie valoarea muncii seculare. Ea nu este ca Evanghelia. Prin ea însăşi, munca în domeniile seculare nu mântuie pe nimeni. Da fapt, dacă nu rostim şi nişte cuvinte despre Isus Hristos, nu vom trezi uimirea în legătură cu gloria Lui. Acesta este motivul pentru care Noul Testament numeşte cu modestie mun­ca noastră drept o cinste, o podoabă pentru Evanghelie. Adresându‑se robilor, Pavel spune că ei trebuie “să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 2:9-10). Ideea aici nu este de susţinere a sclaviei (pe care Pavel o subminează în mod indirect numindu-l pe Onisim, sclavul convertit, “nu¼ un rob, ci¼ un frate prea iubit,” Filimon v. 16), ci de a arăta că felul în care lucrăm “împodobeşte” învăţătura lui Dumnezeu.

Folosind o altă imagine, munca noastră nu este mireasa cea drăguţă, ci coroniţa care o împodobeşte. Mireasa frumoasă este Evanghelia—“învăţătura lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” Deci un înţeles crucial al muncii noastre seculare este că modul în care o desfăşurăm sau măreşte sau diminuează în faţa necredincioşilor atracti­vitatea Evangheliei propovăduite de noi. Evident, facem presupunerea că ei ştiu că noi suntem creştini. Totul este însă degeaba dacă faptele noastre nu au ce să “împodo­bească.” Să credem că munca noastră Îl va glorifica pe Dumnezeu atunci când oamenii nu ştiu că suntem creştini este ca atunci când am admira o reclamă extraordinar de convingătoare la TV dar care nu menţionează nicăieri numele produsului. Oamenii vor fi impresionaţi, dar nu vor şti ce să cumpere.

Îndepărtarea pietrelor de poticnire din calea credinţei

Mai este un loc unde Pavel exprimă rolul modest al muncii noastre în relaţie cu Evanghelia. În 1 Tesaloniceni 4:11 el spune bisericii, “Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v‑am sfătuit, şi astfel, să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară, şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni.” Aici nu se spune că munca noastră va mântui pe cineva. Ci dacă lucrăm cum se cuvine, obstacolele vor dispărea. Cu alte cuvinte, munca corectă şi cinstită nu este tot una cu Evanghelia lui Dumnezeu, însă un vânzător de maşini escroc este o pată asupra Evanghelei şi pune o piatră de poticnire în calea vederii de către oameni a frumuseţii lui Hristos. Şi trândă­via poate fi o piatră de poticnire mai mare ca crima. Este bine să fie cunoscuţi creştinii la locul lor de muncă ca unii la care să te duci când ai o problemă, dar nu când ai o situaţie profesională complexă? N‑ar trebui să fie o situaţie de sau–sau. Mandatul biblic este: “Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23; cf. Efeseni 6:7).

Deci al treilea mod în care putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă este prin a avea standarde de excelenţă atât de înalte şi o aşa integritate şi o aşa amabilitate încât să nu punem obstacole în calea Evangheliei, ci mai degrabă să atragem atenţia către frumuseţea atotsatisfăcătoare a lui Hristos. Când împodobim Evanghelia cu munca noastră, nu ne risipim vieţile. Şi când ţinem minte că podoaba însăşi (adică munca noastră dependentă de Dumnezeu, modelată de Dumnezeu şi care‑L înalţă pe Dumnezeu) ne‑a fost cumpărată prin sângele lui Hristos, şi că frumuseţea pe care o împodobim este însăşi Evanghelia morţii lui Hristos, atunci chiar şi podoaba noastră plăpândă devine o laudă în crucea lui Hristos.

4. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când câştigăm destui bani ca să nu depindem de alţii, concentrându‑ne în acelaşi timp mai degrabă asupra folosului muncii noastre decât a câştigurilor financiare.

De la început Dumnezeu a intenţionat ca munca care satisface să fie mijlocul prin care să ne câştigăm lucrurile necesare vieţii. Dumnezeu a lucrat de la început (Geneza 2:2), şi oamenii pe care El i‑a creat după chipul Său trebuie să lucreze. Înainte de intrarea păcatului în lume, munca era fără frustrări şi fără zădărnicie. Ea se unea foarte frumos cu belşugul purtării de grijă a lui Dumnezeu în a acoperi orice nevoie. Ea supunea pământul la nevoile materiale ale omului fără să strice nimic (Geneza 1:28). La începuturi, locuinţa omului era o livadă cu pomi, nu un ogor înţelenit care trebuia arat şi semănat. “Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (Geneza 2:9). Nu doar atât, ci “un râu ieşea din Eden şi uda grădina” (versetul 10).

Înainte de cădere: muncă fericită; după cădere: sudoare şi chin

În acest paradis cu de toate, Dumnezeu a zis la început că “nu era nici un om ca să lucreze pămîntul” (versetul 5). Apoi El l‑a făcut pe om din ţărâna pământului şi, la crearea lui, Adam a devenit fiul care lucra alături de Tatăl la administrarea creaţiei. Esenţa muncii nu era susţinerea vieţii. Dumnezeu era El însuşi susţinătorul. Omul era liber, nu liber de muncă, ci liber în muncă, liber să fie creativ fără să‑şi facă griji pentru hrană sau îmbrăcăminte.

Lucrul care s‑a schimbat odată cu intrarea păcatului în lume nu a fost faptul că omul trebuia să lucreze, ci că munca a devenit grea din pricina zădărniciei şi frustră­rilor creaţiei căzute. Domnul i‑a spus lui Adam:

"Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: "Să nu mănânci deloc din el", blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să‑ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce" (Geneza 3:17‑19, cu sublinierea noastră)

Când omul şi femeia au decis să se încreadă în ei înşişi şi au respins călăuzirea şi grija divină, Dumnezeu i‑a expus însăşi lucrului pe care l‑au ales: încrederea în ei înşişi. De acum încolo, le zice El, mâncarea vă va fi rodul trudei şi sudorii. Şi au fost izgoniţi din grădina muncii fericite în câmpul trudirii pline de griji. Blestemul sub care trăim azi nu este că trebuie să muncim. Blestemul este că, în munca noastră, ne luptăm cu oboseala şi frustrarea şi calamităţile şi neliniştile de tot felul. Şi toate acestea sunt de două ori mai apăsătoare fiindcă prin însăşi această trudă trebuie să ne câştigăm existenţa. “Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el¼ În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea.”

Hristos a luat asupra Sa blestemul, şi noi suntem eliberaţi

Dar n‑a venit oare Hristos pentru a ridica blestemul care era asupra poporului Său? Ba da. “Hristos ne‑a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu‑Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: "Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn"” (Galateni 3:13). Cu toate acestea blestemul nu este îndepărtat dintr‑o dată în totalitate. Dumnezeu ne mântuieşte în etape. Hristos a dat o lovitură de moarte răului în momentul când a murit pe cruce şi a înviat din nou. Însă nu toţi vrăjmaşii Lui sunt acum sub picioarele Sale. De exemplu, moartea este o parte a blestemului de care avem încă parte. Hristos a biruit moartea pentru poporul Său, însă acum victoria este doar parţială. Noi încă murim, dar “boldul” morţii, lipsa de nădejde a morţii, a dispărut fiindcă păcatele noastre sunt iertate în Hristos şi El a înviat (1 Corinteni 15:54‑55)!

În mod similar, trebuie încă să muncim din greu pentru a ne acoperi nevoile. Hristos ne spune, “Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:25,32‑33). El ne spune, “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El ne spune, “Fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea copiii Săi să fie apăsaţi cu frustrările, zădărnicia şi greutatea apăsătoare a muncii. El doreşte să ne elibereze de această parte a bleste­mului încă de acum.

Paradisul nu este încă aici

Dar aşa cum moartea va rămâne o realitate pentru noi până la sfârşitul vremurilor, tot aşa trebuie în acest veac căzut să ne luptăm cu multe obstacole care fac munca foarte dificilă. Încă nu ne putem întoarce în paradis să culegem roade din grădina sădită de altul. Asta a fost greşeala pe care au făcut‑o cei din Tesalonic. Unii din ei au renunţat la locurile lor de muncă şi leneveau, fiindcă credeau că Hristos va reveni foarte curând. Credeau că paradisul este la uşă. Aşa că Pavel trebuie să le scrie, “Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: "Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce." Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi‑i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să‑şi mănânce pâinea lucrând în linişte” (2 Tesaloniceni 3:10‑12). Oamenii capabili de muncă care aleg să trăiască în lenevie şi să mănânce din rodul câştigat de alţii cu sudoarea feţei s‑au răzvrătit împotriva tiparului lăsat de Dumnezeu. Dacă putem, trebuie să muncim pentru a ne câştiga existenţa.

Cum pot deci creştinii să‑L înalţe pe Hristos muncind pentru a‑şi câştiga pâinea? Mai întâi, prin conformarea voluntară la tiparul lăsat de Dumnezeu pentru acest veac. Făcând aşa ei arată o ascultare care Îi onorează autoritatea. În al doilea rând, înlăturând pricinile de poticnire pentu necredincioşi, care ar considera depen­denţa leneşă a creştinilor de alţii drept o evidenţă că Dumnezeu nu merită să fie urmat. “Să lucraţi cu mâinile voastre, ¼ şi să n‑aveţi trebuinţă [să nu depindeţi] de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). Îl onorăm pe Dumnezeu prin faptul că ne câştigăm existenţa, fiindcă în acest fel punem la dispoziţia necreştinilor un mod de a‑L vedea pe Hristos aşa cum este El. Creştinii fără direcţie în viaţă, creştinii neproductivi, sunt exact opusul Dumnezeului nostru creativ, concret, puternic, îndurător, pe care‑L iubim. Astfel de creştini îşi risipesc viaţa.

Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare

În al treilea rând, Îl înălţăm pe Hristos prin câştigarea existenţei atunci când nu ne concentrăm asupra profitului financiar, ci asupra beneficiului pe care produsul sau serviciul nostru îl aduce societăţii. Este paradoxal. Spun, da, trebuie să câştigăm destui bani pentru a ne împlini nevoile. Dar, nu, n‑ar trebui să facem din asta obiec­tivul primar sau motivaţia muncii noastre. Unul din lucrurile cele mai şocante spuse vreodată de Isus a fost, “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v‑o va da Fiul omului” (Ioan 6:27). Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare! “Mâncarea pieritoare” înseamnă exact mâncarea şi proviziile obişnuite. Deci este foarte şocant! Este chiar opusul a ceea ce am spus eu. Ce vrea să zică El?

Ştim din tot ce am văzut până acum că Isus nu spune că este rău să câştigăm şi să mâncăm pâinea noastră înşine. În mod evident, El vrea să spună că atunci când lucrăm pentru mâncarea pieritoare, ar trebui să fie un sens semnificativ în care nu lucrăm doar pentru acea mâncare, ci pentru ceva mai mult decât atât. Cu alte cuvinte, în munca ta nu te concentra doar asupra aspectului material. Nu te strădui doar gândindu‑te la lucrurile pieritoare pe care le poţi cumpăra cu ceea ce câştigi. Lucrează cu un ochi aţintit nu asupra banilor tăi, ci asupra utilităţii tale. Lucrează gândindu‑te la a fi folositor oamenilor cu care ai de a face.

Hristos a ridicat blestemul muncii. El a înlocuit truda plină de nelinişti cu încrederea în promisiunea lui Dumnezeu de a îngriji de toate trebuinţele noastre (Filipeni 4:19) şi astfel a trezit în noi o altă pasiune a muncii. Ne întoarcem cu bucurie către chemarea lui Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi mâncarea pieritoare vă va fi adăugată pe deasupra. Deci nu lucraţi pentru mâncarea pieritoare. Lucraţi pentru binele oamenilor şi pentru a‑L onora pe Dumnezeu. Gândiţi‑vă la noi modali­tăţi în care să‑i binecuvântaţi pe oameni prin munca voastră. Încetaţi să vă mai gândiţi în special la profit, şi gândiţi‑vă mai mult cât de folositoare poate deveni munca sau slujirea voastră.

Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele

Cum să te trezeşti dimineaţa şi să mergi la lucru, dar nu pentru mâncarea pieritoare—nu în mod deosebit pentru profit? Aceasta este într‑adevăr o descope­rire spirituală, posibilă prin multă rugăciune şi hotărâre. Cuvintele mele explicative n‑o vor face posibilă. Dar poate că Duhul Sfânt va folosi aceste cuvinte pentru înaintarea voastră spre scopul dorit. Pavel spune în 1 Corinteni 7:30‑31 că, datorită faptului că trăim într‑o situaţie de urgenţă, “cei ce cumpără [să fie] ca şi cum n‑ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s‑ar folosi de ea.” Eu cred că acesta este un alt mod de a spune, da, lucraţi, dar nu pentru mâncarea pieritoare. Cumpăraţi, dar ca şi cum n‑aţi avea posesiuni. Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele. Viaţa voastră nu ţine de rezultatul financiar al acestor tranzacţii.

Să zicem că tu eşti agent de bursă

Să presupunem că tu eşti un agent de bursă creştin şi observi piaţa prăbu­şindu‑se. Pentru tine a nu lucra pentru mâncarea pieritoare înseamnă că adevărata ta viaţă nu este în pericol. Pacea şi bucuria nu îţi sunt distruse. Hotărăşti să faci tot ce îţi stă în putinţă pentu ca clienţii tăi să rămână la fel—chiar dacă îi sfătuieşti să se retragă de pe piaţă şi să‑şi folosească banii într‑un mod diferit pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu lucrezi pentru mâncarea pieritoare. Scopul tău este să te bucuri înălţându‑L pe Hristos în felul în care îţi desfăşori munca. Isus a spus, “Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n‑o cunoaşteţi¼ Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:32‑34). Niciunul din noi nu trebuie să aibă ca scop principal în activitatea sau munca lui mâncarea care piere—pe asta lăsaţi‑o în seama Domnului. În schimb, ar trebui să fim preocupaţi să facem voia Celui ce ne‑a trimis. Şi voia Lui este să‑L preţuim măi mult decât toate celelalte şi să trăim în consecinţă.

Agentul de bursă creştin va zice în faţa pieţelor care se prăbuşesc, “Mâncarea adevărată pe care o urmăresc în munca mea este aceeaşi. Doresc mai presus de toate să trec cu bine acest test al credinţei şi să rămân deplin liniştit, încrezător în bunătatea şi puterea lui Hristos. Sunt nerăbdător să mă bucur văzând numele Lui cinstit de alţii atunci când văd conduita şi integritatea mea, şi când vor da slavă lui Hristos.” Şi cu acest scop în minte, el lucrează pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică. El lucrează, sculându‑se de dimineaţă pentru rugăciune şi meditaţie, şi păstrându‑L pe Hristos aproape de inima sa în tot cursul zilei. Având această siguranţă, el se gândeşte la binele semenilor şi‑i slujeşte. Aceasta este o minune, nu o viaţă risipită.

Isus ne cheamă la o viaţă de străini şi călători în această lume. Nu ne ia din lume, ci schimbă de la rădăcină felul în care privim lumea şi cum ne desfăşurăm activitatea în ea. Dacă vom lucra doar pentru a ne susţine viaţa—dacă lucrăm pentru mâncarea pieritoare—ne vom risipi vieţile. Dar dacă lucrăm având asigurarea dulce că Dumnezeu va îngriji de toate trebuinţele noastre—că Hristos a murit să ne asigure toate binecuvântările pe care nu le merităm—atunci toată munca noastră va fi o muncă a dragostei şi o laudă în crucea lui Hristos şi doar în ea.

5. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă câştigând bani cu scopul de a‑i folosi pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu.

Tot ce am spus în capitolul 7 a pornit de la presupunerea că avem bani pe care să‑i folosim în mod radical pentru a arăta că Hristos este Comoara noastră, nu banii. Însă banii nu cresc în copaci; noi lucrăm pentru ei. Prestăm anumite servicii sau confecţionăm anumite produse pentu care alţii plătesc. Iar ideea pe care vreau s‑o scot în evidenţă aici este că, atunci când lucrăm trebuie să ne gândim cum să folosim banii care nu ne sunt de neapărată trebuinţă pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Desigur, ar trebui să ne folosim toţi banii pentru scopul de a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, în sensul că întreaga noastră viaţă este îndreptată spre acest ţel. Însă aici mă refer că munca desfăşurată la locul nostru secular de muncă poate deveni o binecuvântare extraordinară pentru lume, şi un motiv de înalţare a lui Dumnezeu, dacă noi ne punem în gând să folosim tot câştigul de care ne putem dispensa (şi noi avem într‑adevăr nevoie de mult mai puţin decât ne gândim) pentru a împlini nevoile altora în numele lui Isus.

Persoanele capabile de muncă pe cei care au suferit diferite pierderi

Dumnezeu ne spune în mod clar că trebuie să lucrăm pentru a ajuta pe cei ce nu‑şi pot acoperi singuri nevoile. Este adevărat că oricine care poate trebuie să lucreze, şi că, în general, dacă lucrezi vei avea ce‑ţi este necesar. “Cine‑şi lucrează ogorul, va avea belşug de pâine” (Proverbe 12:11). Însă această regulă generală nu este absolută. Peste ferma ta poate veni seceta; hoţii îţi pot fura salariul; o neputinţă fizică îţi poate limita capacitatea de câştig. Toate acestea sunt parte a blestemului adus de păcat în lume. Dar Dumnezeu, în îndurarea Sa, doreşte ca acei ce pot lucra să împlineacsă şi nevoile celor lipsiţi de ajutor, mai ales la momente dificile.

Trei pasaje din Scriptură arată clar acest lucru. În 1 Timotei 5:8 Pavel vorbeşte copiilor şi nepoţilor în legătură cu văduvele în vârstă: “Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s‑a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” În Fapte 20:35 Pavel se referă la faptul că el însuşi a lucrat cu mâinile şi spune apoi, “În toate privinţele v‑am dat o pildă, şi v‑am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: "Este mai ferice să dai decât să primeşti."” Apoi în Efeseni 4:28 nu se mulţumeşte să spună, “Nu furaţi, ci lucraţi!” ci el spune, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” Tu poţi să furi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a fi în stare să dai. Când cea de‑a treia opţiune vine din bucuria ta în bunătatea lui Dumnezeu, ea Îl înalţă, Îl arată pe El măreţ înaintea oamenilor.

6. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când socotim reţeaua de relaţii pe care munca le crează drept un dar al lui Dumnezeu, ca să‑i iubim pe acei oameni prin împărtăşirea Evangheliei şi prin fapte practice de ajutorare.

Am pus acest aspect la urmă nu fiindcă este cel mai puţin important ci fiindcă unii care‑l pun la început nu mai văd nici un alt motiv pentru care munca seculară este importantă. Am făcut şi eu aceeaşi greşeală. Evanghlizarea personală este atât de importantă încât este foarte uşor să ne gândim la ea ca fiind singurul lucru important în viaţă. Dar am văzut împreună că Biblia pune un mare accent pe împodobirea Evangheliei, nu doar pe transmiterea verbală sau rostirea Evangheliei. Acum însă vreau să spun că spunerea sau prezentarea în cuvinte a veştii bune a lui Hristos este o parte componentă a motivului pentru care Dumnezeu te‑a pus în serviciul pe care‑l ai. El te‑a introdus în ţesătura vieţiilor altora ca să le poţi spune Evanghelia. Dacă nu faci acest lucru, întregului tău comportament de împodobire îi poate lipsi chiar acel lucru care dă viaţă.

Chemarea creştină include transformarea gurii lui sau a ei într‑o fântână de viaţă. “Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă” (Proverbe 10:11). Legătura cu viaţa veşnică este credinţa în Isus Hristos. Nici un gând frumos despre tine ca angajat model nu‑l va mântui pe nimeni. Oamenii trebuie să audă Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică (Romani 1:16). “Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Biserica primară era o trupă de oameni “evanghelizatori.” Ei vorbeau Evanghe­lia. Când credincioşii au fost alungaţi din Ierusalim în urma persecuţiei de după martirizarea lui Ştefan, ei “mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul”—literal, “evanghelizau şi vesteau vestea bună a Cuvântului” (Fapte 8:4). Evanghelia era pe buzele lor în toate noile relaţii pe care le legau cu oamenii. Identitatea lor era de “propovăduitori”: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l‑a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Fără plată au primit. Fără plată au dat.

Ei au fost mişcaţi de cuvintele lui Isus referitoare la valoarea fiecărui individ în parte: “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36‑37). Ei au simţit greutatea despre care a vorbit C. S. Lewis cu secole mai târziu când s‑a gândit la relaţia dintre câştigarea unui suflet pentru Hristos, pe de o parte, şi valoarea propriei slujbe de profesor erudit în Limba Engleză la Oxford, pe de altă parte:

Creştinul priveşte literatura mai puţin serios decât un păgân¼ Păgânul este întotdeauna în stare să facă din experienţele sale estetice o religie¼ şi doreşte în mod obişnuit să îşi menţină superioritatea faţă de marea masă de oameni care se îndreaptă către cărţi doar pentru recreere. Creştinul ştie însă de la început că mântuirea unui singur suflet este mai importantă decât producerea şi păstrarea tuturor capodoperelor epice şi a tragediilor din lume: iar în ce priveşte superioritatea, el ştie că din moment ce oamenii de jos îi includ pe cei mai mulţi săraci, probabil că‑i includ şi pe cei mai mulţi oameni superiori. [iv]

Important nu este că Lewis s‑a lăsat de slujba lui şi a devenit evanghelist “cu normă întreagă,” sau că tu ar trebui să faci la fel. Important este că el şi‑a privit activitatea din perspectiva corectă şi a văzut mai multe aspecte care‑i dădeau semnificaţie. La fiecare din cele cinci lucruri menţionate mai sus, Lewis ar fi adăugat că slujba lui a creat o reţea de relaţii unde el putea să vestească Evanghelia. Odată, când a fost criticat că simplifică prea mult Evanghelia, el a răspuns în legătură cu acel ce‑l critica:

Ar fi fost un critic mai bun dacă ar fi sugerat şi un tratament adecvat listei de boli înşirate. Cum face el aceste lucruri? Ce metode, şi cu ce suc­ces, aplică el când încearcă să covertească marea masă a vânză­torilor, juriştilor, agenţilor imobiliari, antreprenorilor de pompe funebre, poliţiştilor şi artizanilor care sunt în oraşul său? [v]

Poate că mai trebuie menţionat un lucru în legătură cu relaţiile create de locul în care trăim şi muncim. Pentru mulţi dintre voi mutarea către misiune şi caritate nu va însemna o ieşire din munca voastră, ci lucrul cu o altă categorie de oameni, mai nevoiaşă, mai puţin atinsă de mesajul Evangheliei. Creştinii ar trebui să se întrebe în mod serios nu doar care le este vocaţia, ci şi unde trebuie să şi‑o exercite. Nu trebuie să credem că profesorii şi tâmplarii şi programatorii de computere şi managerii şi contabilii auorizaţi şi doctorii şi piloţii ar trebui să‑şi facă meseria doar în America sau în ţara lor natală. Meseria lor poate că este mai bine folosită într‑o ţară unde este greu să ajungi, sau într‑un loc unde sărăcia face foarte dificil accesul la Evanghelie. În acest fel, reţeaua de relaţii pe care ţi‑o crează munca ta va fi nu doar strategică, ci şi intenţională.

Concluzie

În concluzie, munca în domeniile seculare nu înseamnă o risipire a vieţii atunci când noi Îl înălţăm pe Hristos de la ora 8 la ora 5. Voia lui Dumnezeu în acest veac este ca poporul Său să fie prezent ca sare şi lumină în toate meseriile şi domeniile legitime. Dorinţa Sa este să fie cunoscut, findcă cunoaşterea Lui este viaţă şi bucurie. El nu ne cheamă să ieşim din lume. El nu înlătură nevoia de a lucra. El nu distruge societatea şi cultura. Prin sfinţii Săi împrăştiaţi în societate El răspândeşte pasiunea pentru supremaţia Lui în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor. Dacă lucrezi în felul în care lucrează lumea, îţi risipeşti viaţa, indiferent cât de bogat ajungi. Însă dacă munca ta crează o reţea de relaţii care duc la izbăvirea unora, la împodobirea Evangheliei slavei lui Hristos, bucuria ta va dura veşnic şi Dumnezeu va fi înălţat în bucuria ta.