Ce importanță mai are viața...

Ce importanță mai are viața unui adolescent, când se simte neimportant? E o întrebare care era mereu în mintea mea, iar singurul răspuns era: „Nu are importanță!”

Pierdusem tot ceea ce iubeam, adică tatăl meu a murit, brusc, într-un accident de tren; într-un mod stupid (s-a dezechilibrat atunci când a vrut să salute mecanicul de locomotivă, care îi era prieten).

Tocmai începusem liceul, și erau atâtea provocări, atâtea lucruri noi și asta pe deasupra.

Nu mai aveam cui să-i spun dacă un țigan din curtea liceului m-ar fi lovit sau mi-ar fi cerut bani; nici de lipsurile financiare; nici de complexele care mă îndemnau să mă ascund. Cine să înțeleagă un „om” de 14 ani, de la țară, care se uita în oglindă și nu găsea nimic atrăgător, care se vedea deficitar din punct de vedere intelectual, care a auzit de o mulțime de ori de la mama sa „nu ești în stare de nimic”, așa încât credea asta până în adâncul sufletului? Un nimeni fără bani, fără prieteni sinceri care să-l asculte, fără perspectiva unui viitor, fără să fi simțit dragoste și apreciere decât din partea celui care a murit; în inima căruia frica ocupa un loc de frunte, frica de a fi rănit sau bătut, de a se râde de mine, de a eșua, etc.

În toate acestea și prin toate singur.

Atunci am decis – „îmi iau viața în propriile mâini”.

La câteva săptămâni am început să fumez, apoi am început să aduc în căminul liceului video și casete cu filme, pe care le închiriam cu un prieten, și împreună împărțeam venitul provenit din taxarea celor care veneau (seara după ora 23, când pedagogul pleca acasă, vinerea seara, și când poliția era ocupată cu discotecile. Era pe vremea lui Ceaușescu, și era ilegal). Bineînțeles că așa zisul prieten avea grijă să-și ia cea mai mare parte, dar nu mă împotriveam, era singurul prieten. Filmele erau dintre cele mai diverse, dar nu lipseau cele XXX, ceea ce era „deliciul” sau atracția participanților.

De aici până la tot felul de tranzacții dubioase, a fost doar un pas. Vindeam țigări de contrabandă, ciocolată, gume, ciorapi de damă, etc., pe care le cumpăram de la polonezi sau ruși veniți în vizită în România, dar care știau să aducă astfel de produse pentru a face bani. Apoi am început să umblu cu hoții de buzunare (era într-o gașcă, ceea ce era cool) și cu cei care jucau „alba – neagra”. Nu mă mai teme-am! Chiar dacă eram prins de poliție, avea cine să mă scape – cel căruia îi dădeam zilnic o parte din ceea ce produceam. Nu mai stăteam la internatul liceului, ci într-un hotel de trei stele – îmi permiteam.

Continuam totuși să am principii morale. Era ok să fur de la alții, dar mă opuneam dacă vreunul din gașcă voia să rănească o fată. Chiar am oprit pe cineva care voia să aibă o relație forțată cu o fată.

Am mai continuat să merg la școală pentru ca mama să nu fie afectată de modul meu de trai, așa că ea nu știa nimic, acolo la țară, având grijă de frații mai mici, o „țărancă”, iar eu un emancipat. Dar până într-o zi când o profesoară mi-a adus o lucrare de control cu nota trei, iar eu, fiind amețit, am amenințat-o pentru a o convinge să-mi pună nota doi în catalog. Pentru acel comportament și fiindcă aveam multe absențe am fost exmatricula. Nu a fost mare lucru, mai ales că, doar cu un an înainte, rămăsesem repetent dar am scăpat cu șpagă dată la reexaminare.

În toamnă m-am înscris la un alt liceu. Doar un trimestru am rezistat și le-am spus că mă retrag deoarece sunt bolnav de inimă. Pe mama am convins-o că e timpul să mă apuc de afaceri, adică să duc în Polonia, miez de nucă, chei fixe, whisky, etc., pentru a le vinde în piețele de acolo (era prin ”90 – ”91).  

Stilul de viață nu s-a schimbat până ce, într-o zi obișnuită, cineva m-a bătut pe umăr în gara din Suceava. A fost un moment de o presiune intensă, deoarece mă așteptam ca atunci când mă voi întoarce spre cel din spate să fiu lovit de unul din „prietenii”, cărora le făcusem destul rău. Dar în fața mea stătea un bărbat simplu și scund care m-a întrebat: „Vrei să-ți spun ceva despre Isus?”. Pentru a-mi trage inima, am aprobat. După câteva cuvinte, pe care nu mi le amintesc, mi-a cerut adresa de corespondență pentru a-mi scrie. I-am dat-o.

Mi-a scris spunându-mi că pot să-l întâlnesc în București, într-o anumită zi, dacă vreau să aflu mai multe despre Dumnezeu. Nu aveam o cultură biblică, dar eram religios în felul ortodox și auzisem câteva predici, deosebite despre pocăință de la preotul din sat, care era un om duhovnicesc, pe care îl consideram, și încă îl consider, un sfânt.

Oricum nu aveam ce face cu viața mea.

Ce importanță mai are viața unui tânăr, când se simte neimportant?

Aveam o relație emoțională cu o colegă de liceu (după armată am continuat cursurile la liceu la seral), care avea o fiică de doar trei ani și care s-a despărțit de soțul său pentru mine. Ea m-a invitat să mergem în vacanță la mare, pe banii ei, și mai erau două săptămâni, așa că am hotărât să trag o fugă în București să mă văd cu acel om. Era o aventură în plus. Așa că am plecat. Și de acolo prin diferite biserici prin țară, împreună cu „călăuza” mea spirituală, prin diferite localități, în diferite biserici, la diferiți oameni. Fără telefon, fără contacte, și mai ales, fără prietena mea cu tot cu fetița ei.

Așa se face că am ajuns într-o localitate lângă Bistrița, unde am mers să ajutăm pe cineva la cules de cartofi. Pe câmp eram împreună cu un pastor, o soră, și Zoli (călăuza). Din vorbă în vorbă am ajuns, nu știu cum, să discutăm despre Ștefan cel Mare (încă nu era și sfânt). Zoli a spus ceva vorbe rele despre el, și pentru că veneau din gura unui ungur, am ridicat sapa și eram gata să sap după cartofii de pe spatele lui, dar a fugit și s-a întors după o vreme, când mă calmasem. Atunci pastorul a avut o reacție interesantă, care mi-a rămas în minte. Mi-a spus: „Tu ești om de nădejde, dacă așa sari să-l aperi pe Ștefan. Dacă vei vrea vreodată să vii la noi, ușa ți-e deschisă.” Era primul om, după multă vreme, care vedea ceva bun la mine. Chiar dacă nu am arătat, mă lovise în ”e-urile” mele.

De acolo am mai mers în alte localități, apoi, Zoli, m-a abandonat undeva în Alexandria, la un frate Sebi. Nu a mai rezistat, iar mie chiar nu-mi era drag de fel. Sebi era un tânăr sincer de o vârstă cu mine, care mă ținea în casa lui și-mi vorbea din scripturi. La biserică îmi căzuse cu tronc o tânără și îmi plăcea să merg, așa că totul era bine. Voiam să mă pocăiesc, ca să fiu ca ei, și chiar mă luptam cu țigările. Ieșeam seara afară să fumez și mă rugam sincer la Dumnezeu să mă scape de ele, deoarece credeam că era cel mai mare obstacol care îmi stătea în cale pocăinței. Dar nimic. Însă în una din zile Sebi mi-a spus că Zoli m-a chemat la Cluj (cred că nici Sebi nu mă mai dorea), așa că iar eram pe drum.

Ne-m oprit pe la Alba Iulia unde am mers la o biserică penticostală unde era evanghelizare. Predica un frate Vereș de prin Cluj. La sfârșit, când s-a făcut chemarea, știam că trebuia să fac ceva. Știam că „e-urile” sunt cancerigene în mâncare, dar mai ales în inima mea. Nu am ieșit în față, așa cum au făcut alții, am rămas pe genunchi, dar am început să mă rog, și îmi amintesc rugăciunea:

„Doamne, știu că trebuie să închei un legământ cu Tine. Dar încă fumez, sunt tentat să mai fur și (le știa El pe toate). Și am fost prin atâtea biserici: Baptiste, Creștine după Evanghelie, Carismatice, Penticostale, și nu mai știu unde trebuie să o fac. Dar cel mai important Doamne, nu știu dacă Tu ai nevoie de mine. Eu nu am ce face cu viața mea. Dacă ai nevoie de ea te rog să mă duci acolo unde să închei cu Tine un legământ.”

Nu am spus la nimeni decizia mea. La Cluj m-am întâlnit cu Zoli, care era foarte rezervat, nu mă văzuse de săptămâni bune. În acea seară i-am spus că mă duc în Bistrița la acel frate să mă botez. Bineînțeles că nu era de acord. Mergeam pe drum și ne certam. Nu-mi amintesc detaliile convorbirii, dar ungurul mă scosese iar din sărite, așa că am explodat:

„Gata, până aici. M-am săturat cu toate discuțiile despre pocăință, despre botez și despre Dumnezeu. Plec. Mă întorc la Suceava.”

Știam că acolo, era mama care mă aștepta, și care nu știa nimic de mine de circa patru luni. Acolo era prietena mea cu care voiam să mă căsătoresc. Acolo erau oameni care mă acceptau.

Chiar acolo, pe trotuar, printre pietoni grăbiți, prin zgomotul motoarelor de mașini, am decis că e timpul să fiu hotărât. Am privit în jur și am văzut o clădire frumoasă (am aflat că era teatrul), apoi privirea mi s-a întors spre un cinematograf, „Victoria”. Și chiar acolo, pe trotuar, printre pietoni grăbiți, prin zgomotul motoarelor de mașini, am văzut un afiș:

„Avocatul Diavolului”, iar Dumnezeu mi-a vorbit personal. Nu mai erau nici pietoni, nici mașini, nici zgomot, doar eu și acel afiș. Și un glas în mintea mea – „Poți deveni ce vrei deoarece ai toate resursele, poți fi un avocat al Diavolului, sau un avocat al Meu.”

Ce importanță mai are viața unui tânăr, când se simte important?

Când Dumnezeu personal aștepta decizia mea. Când timpul și cerul au încremenit. Am ales.

Cel mai greu lucru a fost să alerg prin mulțime până am dat iar de Zoli, care chiar plecase, și să încerc cumva să-i spun că eu am alte gânduri. Oricum nu era convins că e bine să mă botez. La o săptămână și ceva, eram botezat. Încheiasem un legământ cu Cel ce vedea ceva în mine. Cel care avea nevoie de viața mea. Care era dispus să investească și să echipeze pentru a fi avocatul Său.

Biserica unde m-am botezat m-a trimis la cursurile unui Colegiu Biblic. Viața mea s-a schimbat radical. Am terminat al doilea din promoția mea.

De atunci am slujit în diferite biserici și Domnul a atins mulți oameni prin mine. Acum conduc timpul de închinare cu o echipă extraordinară, organizez tabere, drumeții, și multe alte evenimente creștine. Și totul datorită unui ungur care m-a bătut pe umăr și căruia nu voi fi în stare să-i mulțumesc și nici nu cred că are nevoie de mulțumiri, dar cred că va avea parte de gloria divină și de mulțumirile Celui în slujba căruia sunt.

Mă străduiesc să rămân în picioare, să-L fac mândru de mine pe Cel care mă iubește și spun:

Ce importantă este viața, când El îmi dă importanță!