” Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc mireasma cunoștinței Lui!” 2Corinteni cap. 2:14.

Numele ei era Soetgen. A fost arestată pentru credința ei în 1559 și a fost despărțită de familia ei, inclusiv de soțul ei Claes. După execuția lui Claes, Soetgen a cunoscut frica și singurătatea. Din celula ei aflată în închisoarea din Ghent (Belgia), vedea că viața trece și știa că nu va mai avea parte de ea. Se gândea că nu avea să-și mai vadă copiii niciodată. Atunci, cu lacrimi în ochi, a început să le scrie copiilor ei o scrisoare de asigurare și de încurajare. Scrisoarea ei s-a păstrat până astăzi și ne cheamă să fim credincioși.

Ea scria:” Fiindcă este voia Domnului să mă ia din lumea aceasta, vreau să vă las o amintire, nu din argint sau aur, pentru că astfel de podoabe sunt trecătoare, ci o podoabă pentru sufletul vostru, dacă ar fi posibil, și anume” Cuvântul Adevărului”.”

În ultimele ceasuri din viață, Soentgen nu s-a gândit la suferința ei și la moartea iminentă. Ea s-a gândit la copiii ei, pe care îi dorea credincioși Domnului Hristos. Dorința sa era ca ei să cunoască harul Său și să fie credincioși adevărului Său. Scrisoarea continuă cu aceste cuvinte impresionante:” Vă las în grija Domnului. Fie ca El să vă păzească până la sfârșitul vieții. Fie ca El să vă conducă spre Noul Ierusalim, ca să ne revedem cu bucurie în ziua învierii.”

Soetgen ar fi putut să se lase copleșită de sentimentul de neputință. Ar fi putut să se lase zdrobită de acest sentiment. Dar ea a ales să scrie o scrisoare plină de dragoste și de încredere. Cu puțin timp înainte de clipa morții, Soetgen a primit o scrisoare încurajatoare de la fiica ei Betgen. Da, fata ei cea dragă continua să creadă în Domnul Hristos. Da, credința continua să ardă în inima ei. Da, dragostea lui Hristos continua să-i umple inima!

Pe 27 noiembrie 1560, Soetgen a fost arsă pe rug ca eretică. Cuvintele ei de despărțire adresate copiilor, scrise în grabă cu mâna tremurândă au fost acestea:” Vă las în grija Domnului și a lucrării harului Său”. Nu există nimic mai prețios ca relația noastră cu Domnul Hristos. Nu există nici o altă relație mai importantă decât aceasta. Cunoașterea Lui este cea mai mare prioritate a vieții. Mărturia vieții acestei martire credincioase ne îndeamnă să căutăm” mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” Matei cap. 6:33.

Când stăm în fața morții, promisiunea vieții veșnice este singura noastră speranță. Când vedem moartea cu ochii, descoperim că nimic altceva nu mai contează, în afară de promisiunea eternității dată de Isus. Gândul că viața aceasta nu este totul, ne înviorează și ne dă o speranță.

Material extras din” Devoțional zilnic 2012” de Mark Finley.

 Februarie 2012

Olga Bucaciuc