Acest capitol din Iacov,mi-a dat cu ani in urma destula framantare, dupa ce l-am studiat bine,pana ca sa il pot intelege.Este numai harul lui Dumnezeu ca am ajuns sa privesc in el si apoi sa il pun in aplicare in practica,in felurite situatii mai grele sau mai putin grele.

Era o perioada cand credeam ca trebuie la oricine sa dau indemnuri,sa corectez atitudinile necoraspunzatoare .Dadeam mai departe cu mult entuziasm cea ce a lucrat Domnul in viata mea.Ma intrista insa mult,ma revolta pot sa spun,cand vedeam ca nu sunt inteleasa.Veneau cuvinte asupra mea dure,necuraspunzatoare cu realitatea,neadevarate,si acestea din gura unui copil al lui Dumnezeu.Se isca atunci si “o cearta” care aducea cuvinte jignitoare,ajungeam in conflict spiritual,sau pot spune ca si in cel lumesc.Sufletul imi era tare amarat,nu avea liniste in el.Imi puneam intrebarea de ce ,daca este credincios,nu urmeaza invatatura Scripturii?de ce nu este lepadare de sine?Pana ce intr-o zii,am primit raspunsul prin doua versete din ROMANI 15;1-2(se poate citi pana la vers 7)”Iar noi cei tari SUNTEM DATORI SA PURTAM SLABICIUNILE CELOR FARA PUTERE si sa nu ne placem noua insine.FIECARE DIN NOI SA PLACA APROAPELUI SAU SPRE BINE, PENTRU ZIDIRE…..”(Trad.GBV)

Cercetand si alte versete din epistolele lui ap.Pavel,am gasit ca sunt credinciosi care au nevoie de laptele spiritual,si aceia care au nevoie de hrana tare spirituala (vedeti EVREI 5;12-14).Unii cresc mai incet altii cresc mai repede,dupa cum au primit harul de la Dumnezeu.In FILIPENI 3;7-15,apostolul descrie in mod spiritual,a unui om matur in Christos,cum vede el rastignirea sa impreuna cu Christos,care este tinta lui…si in versetul 15 ne descopera ca sunt credinicosi care cunosc adevarul acesta si care nu il cunosc pentru ca sunt inca copii in credinta.Si totusi el are nadejdea ca Dumnezeu ii va lumina si pe cei slabi ca sa ajunga la aceiasi gandire cu el.Deci eu sunt datoare sa am rabdare cu cei ce nu pricep cea ce mi s-a descoperit mie,sa ma rog pentru ei,sa le vorbesc atunci cand trebuie,si nu mereu si mereu,pentru ca atunci ma dispretuiesc.Pentru ca ei nu pot suporta hrana tare.

Un alt aspect spiritual din viata mea,era ca nu suportam jigniri de la credinciosi pentru felul cum traiam in Domnul,nu vorbesc de cei din lume.Si ma aparam cu cuvinte suparatoare prin madularul acesta mic:limba mea.Unii din ei am vazut ca au inceput bine in credinta,dar la scurt timp,isi schimbau imbracamintea,purtatul parului,ca dupa mersul lumii acesteia.Si ma atacau pe mine de ce ma imbrac asa ca si in Romania,de ce port coada lunga de par ,de ce nu sunt cum sunt credincioasele de aici din Germania….Fiind inca destul de tanara in credinta,mi-am zis ca poate eu exagerez in toate astea, in ce priveste infatisarea din afara.Am reflectat,si am reflectat:oare purtarea mea este nascuta din voia mea,sau este de la Domnul?Nu,ea venea din adancul inimii pentru ca a fost pusa acolo de catre Duhul Sfant dupa ce am cautat dupa voia Domnului in privinta aceasta.Deci nu este ceva fariseic cum au crezut surorile.Un lucru imi este clar:ce este in interiorul inimii,aceia se vede si in afara,ce inima iubeste,aceia arata si inafara.Am hotarat ca nu voi mai spune nimic surorilor,ci numai ma voi ruga,si prin purtarea mea fara cuvinte,poate Domnul le va lumina.Si s-a intamplat intr-adevar asa cu privire la cateva din ele.Deci tacerea isi are timpul ei si vorbitul la fel.Nu m-am mai revoltat,am inteles ca limba trebuie disciplinata,ca sa nu o mai las sa “produca foc”….Daca uneori ma cuprindea neliniste,nu era pace in suflet,ma rugam ca sa o am,si nu ma revoltam.Este minunat cand vezi ca credinciosii care au alunecat in poftele firii,gasesc iar drumul inapoi pe calea sfinteniei.Intr-o zii in cercul nostru de surori,am adus cap.3 din Iacov,si l-am facut clar surorilor cum am fost eu lamurita prin el ,in ce priveste educarea limbii mele.O sora a fost asa de cuprinsa de versetele 13-18,incat a recunoscut ca multe din certurile ei cu copiii si sot,erau din cauza limbii ei neinfranate.Si a hotarat ca aceste versete sa le scrie pe o notita,si sa o puna in baie in fata oglinzii,si oridecate ori ochii ei sunt asupra lor,le citeste ca sa le aibe mereu in minte atunci cand vine”furtuna”.Slava Domnului pentru aceasta lumina.

La mine nu a fost o revolta numai din pricina ca unii credinciosi ma atacau,ci a fost extrem de mare cand erau insultata de cei ce nu Il cunosc pe Domnul.Si aveam obiceiul sa ma justific inaintea lor,sa le explic ca situatia este alta decat o aduc ei,deci adevarul e altul.Dar nu aveam cu cine vorbii.O colega de serviciu mi-a spus in ton batjocoritor:”O Doamna M…ce aveti acolo in spate pe cap,un cuib de pasarele”?(purtam parul audunat in spate).O alta colega odata m-a intrebat”Doamna M…sunteti ca una din cladirea de vizavi de noi,care toata ziua striga “Haleluia”?Dar si in privinta asta am invatat de la Domnul meu,din 1 PETRU 2;18-23,Apoi si din ROMANI 12;17-21,cum sa ma port cu cei ce ma insultau,spun minciuni contra mea.Am trait invinuiri foarte rele,din partea rudelor necredincioase,neadevarate,micinoase.Dar Domnul dupa o perioada le-a scos la iveala si i-a facut pe dusmanii mei sa se rusineze.Aceste invataturi ,din versetele amintite,le practic mereu chiar si in casnicia mea….cu un sot inca necredincios .Este greu uneori sa suport nedreptatile,si sa ma abtin sa nu scot cuvinte de aparare necurespunzatoare.Sa imi disciplinez limba ca sa nu aprinda un foc….capitolul 3 din Iacov ne invata multe…ferice de cine il intelege.

Si totusi spun ca aceste nedreptati te face sa suferi,dar ele isi aduc roadele neprihanirii,spre a te face matur in Christos.Te face sa cunosti ce este smerenia sub mana Tatalui ceresc,dreptul judecator.Vedeti EVREI 2;9-10.Stim ca numai in suferinte vom putea avea acest rod al smereniei,sfinteniei noastre,curatirii de orice “zgura fireasca din noi”.Multumiri fie aduse Domnului harului pentru aceste dureri,care sunt numai spre binele nostru.Smerenie este si atunci cand ne infranam limba si nu lovim inapoi.O putem face ,sa o infranam daca suntem in momentele acelea in legatura cu Domnul prin rugaciune.In El avem absout totul de cea ce avem nevoie in orice situatie cat de grea ar fii,avem: intarire,infranare,rabdare,bunatate,blandete,indurare,bucurie,pace,intelepciune,pricepere.Dar noi trebuie sa le cerem ca sa le avem atunci cand suntem calcati in picioare.Nu le cerem,nu le avem,atunci intelepciunea cu care ne luptam este fireasca…asa cum spune ap.Iacov.Trebuie sa cautam sa fim marturii vii pentru Domnul in toata purtarea si vorbirea noastra,pentru ca atunci se odihneste pacea divina peste noi,si vom inainta spre maturiatea spirituala.

Sa avem pricepere si intelepciune de sus,ca sa cunoastem cand sa vorbim si cand sa tacem,cum sa fim o binecuvantare pentru cei slabi in credinta,la cine sa vorbim despre hrana tare si la cine sa dam laptele spiritual.Cu intelepciunea noastra,lucram de multe ori mania,dispretul….ce nu ajuta aceluia care este inca copil in credinta.

Ce am scris este o mica parte din experientele mele cu Domnul,prin care cred eu,ca poate da o intarire,o mangaiere unor cititori care trec prin asemanatoare situatii chiar acum.

In articolul urmator,sunt explicate aspecte asemanoatoare ca si ale mele.Va doresc multa binecuvantare de la Domnul,la citirea lui.M.M



Limba sub disciplină…meditații de fratele Tonoiu

Dumnezeu ne-a descoperit numai cât puteam suporta şi tot aşa trebuie să facem şi noi cu frăţiorii noştri mai mici, cu copilaşii în Cristos. Nu se poate da totul pe faţă. Sunt taine în călăuzirea spre cer care aparţin comorilor ascunse, despre care nu se poate şti mult. Aşa cum am învăţat să vestim ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, tot aşa trebuie să învăţăm a tăcea cu privire la descoperirile adânci ale inimii Sale. A-L mărturisi pe Cristos este cu totul altceva decât a da hrană tare copiilor (1 Cor. 3.1-2). Nu trebuie să ne aşteptăm ca sufletele să poată primi absolut tot ce ne-a învăţat pe noi Tatăl ceresc, cu multă răbdare, într-un şir lung de descoperiri.

A-i sili pe copii să consume un aliment pe care ei nu-1 pot suporta este tot aşa de rău ca a fi lăsaţi să rabde de foame. Ne vom strădui să ne conformăm următoarei recomandări: „Fie­căruia după puterea lui”.

Domnul Isus a păstrat tăcerea cu privire la cel ce avea să-L vândă. A făcut numai unele aluzii. Odată a zis: „Adevărat, ade­vărat vă spun, unul din voi Mă va vinde”. Ucenicii s-au uitat unul la altul neştiind despre cine vorbeşte (Ioan 13.21-22). Ce frumos S-a purtat El cu Iuda! Trădătorul acesta habar n-avea că Domnul Isus cunoştea toate uneltirile lui şi toată falsitatea sa.

Nici prin vorbă, nici prin fapte, nu l-a arătat ucenicilor ca trădător. Cum s-au mai supărat ucenicii pe cei doi care au cerut să stea pe tron (Mc. 10.41)! Ce uşor I-ar fi fost Domnului Isus să-l dea în vileag pe Iuda sau să lase impresia că-i preferă pe ceilalţi şi să facă astfel partide în mica Sa ceată de ucenici! Dar nu, El n-a făcut lucrul acesta. Trebuie să învăţăm şi noi a păstra tăcerea în situaţii asemănătoare. Să nu trezim mul­ţumirea de sine în cei ce ne iubesc! Iar dacă Dumnezeu vrea să ne ducă la Golgota printr-un Iuda, să nu vorbim despre uneltele omeneşti care ne pregătesc drumul crucii, nici să nu ezităm să le spălăm picioarele! Ce frumos este că avem pu­terea să-i binecuvântăm pe cei care ne batjocoresc şi ne pri­gonesc (Mt. 5.11)!

Domnul Isus a tăcut când a fost învinuit pe nedrept. „Preoţii cei mai de seamă îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: *Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!» Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”
Tu, Unsul Dbmnului, Tu, Mielule al lui Dumnezeu, nu­mai Tu poţi să trăieşti viaţa tăcută a mielului! Tu ai înţeles să fii o jertfa într-o lume plină de violenţă şi iubire de sine. Vrem să-Ţi urmăm Ţie, Mielule, şi să învăţăm de la Tine tăcerea sfântă şi răbdarea.

Iubiţi fraţi, să ne punem limba sub disciplina Duhului, în singurătatea plină de linişte! Nu putem să ne folosim bine limba, decât prin rugăciunea necurmată şi prin legătură neîn­treruptă cu Dumnezeu. Cine îşi ia prea mare libertate în folo­sirea limbii va cheltui în zadar mult timp preţios. Stările de vorbă ale celor mai mulţi credincioşi nu-I fac cinste lui Dumnezeu şi nu folosesc aproapelui. E cu neputinţă să vor­beşti mult şi să nu spui şi lucruri păgubitoare şi nefolositoare. Vorba multă exercită o influenţă vătămătoare asupra întregii noastre vieţi. Sufletul ni se va umple cu gânduri deşarte şi nefolositoare şi apoi nu va mai fi în stare să se cufunde în Dumnezeu. Cel care învaţă să tacă, învaţă să mediteze. El este ascuns în Dumnezeu şi mereu gata pentru rugăciune. Tă­cerea din afară provoacă tăcerea dinăuntru. Iar dacă am realizat tăcerea lăuntrică, avem şi odihnă lăuntrică. Activi­tatea exagerată, avidă, provocată de viaţa firească, încetează. Devenim blânzi şi liniştiţi. Dar poate că întrebi dacă n-avem voie să vorbim mult nici pentru a face bine? Binele trebuie să-l facem printr-o înţeleaptă alternare de vorbire şi tăcere. Trebuie ca întreaga noastră viaţă să se afle sub har. Golirea, printr-o vorbire îndelungată, fară o umplere prin rugăciune în tăcere, duce la nimicirea vieţii lăuntrice. Să învăţăm, deci, tăcerea sfântă în linişte!

sursa: Religie sau credință? Nicolae Tonoiu, Editura Stephanus, 1999, pag 160-162