După un timp Corbacho rupse tăcerea spunându-mi: , , Hai să facem o rondă când este un timp ca cel de acum este bine ca rondele să le facem în doi.” Am pornit amândoi prin ploaie, un timp am mers pe ciment, apoi pe pământul noroios. Priveam clădirea spitalului în noapte, pe jumătate construită părea precum caracterul unui om în formare. Cu pas hotărât înaintea mea mergea Corbacho. Îl încânta acea muncă, îi plăcea să facă ronde și să-mi dea indicații, acel serviciu era una cu viața lui iubea ceea ce făcea și asta îl făcea ca uneori să devină prea exaltat. Faptul că el era cel mai bun în acel serviciu, și că nimeni nu își făcea datoria ca el. Într-o oarecare măsură era adevărat ceea ce el gândea și îmi spusese în câteva rânduri. Plin de forță înainta prin ploaie, îl admiram însă mai târziu am înțeles că Corbacho avea o hibă în ființa lui.

Priveam cerul din acea noapte întunecat de norii cenușii, stropii de ploaie cădeau cu putere, la un moment dat s-a auzit un zgomot de fiare venea de undeva din subsolul clădirii. Pe lângă zgomotul apei s-a auzit zgomot de fiare, înăbușit în subsolul clădirii. Cu lanternele în mâini am decis să intrăm. Aici a fost prima greșeală pe care noi am făcut-o în acea noapte. Nu ar fi trebuit să intrăm ci doar să anunțăm poliția. Însă Corbacho vibra de dorința de aș îndeplini datoria sa. Am înțeles mai târziu o lecție de aici chiar și în lucrurile bune dacă te arunci în extrema fanatismului nu este bine. Ceea ce cred este că în orice situație, în orice domeniu, echilibrul trebuie căutat fanatismul produce întotdeauna dezechilibru.

Am intrat amândoi în subsol mergeam prin întuneric și apă, luminând cu lanternele aveam impresia că din clipă în clipă din întuneric va apare cineva. Era zgomot produs de apa ce se scurgea de afara șopotul apei și întunericul îmi strecurau în suflet o stare de alertă, de a fi gata în orice clipă pentru ceva neprevăzut. Înaintam cu repeziciune prin camerele de la subsol la un moment dat Corbacho a spus: , , Trebuie să fim gata a ne acoperi spatele unul altuia.” L-am aprobat și am pornit înainte după treizeci de minute negăsind nimic am ieșit. Stropii de ploaie cădeau peste noi în noapte, cerul era închis de ploaie, undeva la orizont se vedeau câteva luminițe de la blocuri iar, în incinta curții spitalului erau zone bine luminate și erau zone de semi-întuneric. Apoi am intrat din nou în subsol căutând, mergeam repede amândoi cred ca am străbătut aproape tot subsolul, pe sub hainele groase de iarnă simțeam cum îmi curge sudoarea, iar Corbacho înainta în viteză căuta și căuta, motivat doar de un singur gând să-și împlinească datoria așa cum nimeni altcineva nu o făcea.

Într-un târziu ne-am dat seama că datorită marii cantități de apă ce s-a scurs în subsol, anumite fiare depozitate acolo se mișcau și produceau zgomot în noapte. Obosiți, puțin uzi am ieșit din subsol ne-am oprit câteva clipe și am privit curtea spitalului, birourile, clădirile mari ale spitalului, ploaia care cădea acum liniștitor, asta doar câteva clipe, pentru că liniștea nopții fu străpunsă de claxonul unei mașini. Apoi un bărbat țipând vociferând, înjurând, a sărit poarta principală a spitalului. Corbacho a început să alerge de parcă ar fi vrut să fie în toate părțile și în subsol și la poartă oriunde era nevoie. Am alergat și eu în urma lui dar el alerga mai repede decât mine. Când am ajuns în fața porții și a gheretei de control am văzut ce s-a întâmplat. Corbacho era față în față cu directorul spitalului ce striga, înjura, trecu pe lângă Corbacho și se duse la biroul său. Abia atunci am înțeles realitatea situației în care ne găseam. Directorul venise cu taxiul să își ia mașina iar când a bătut la poartă noi eram în subsol căutând presupuși hoți.

În acea noapte Corbacho a pierdut ceea ce el iubea foarte mult, acel loc de muncă. Întrebarea care m-a frământat în zilele următoare a fost: De ce Corbacho a pierdut locul de munca? Răspunsul l-am primit de la cei ce mai lucraseră cu el și inclusiv de la el. Îmi aduc aminte în acea noapte după vizita directorului agitat, nervos, vorbea fără întrerupere: , , De data aceasta mă vor termina, pentru că este a doua oară când mi se întâmplă, adică îl fac pe director să aștepte la poartă, nu mă vor trece cu vederea. Prima data când s-a întâmplat eram cu un coleg nou reparam gardul și îi arătam spitalul iar directorul a venit și negăsind pe nimeni la poartă a sărit gardul a stat treizeci de minute în biroul lui și a plecat fără să mă vadă. A doua zi s-a plâns l-a firmă și eu am fost avertizat, iar pe de altă parte am dat tot ceea ce am avut mai bun în acest serviciu daca eu nu eram îl pierdeau de mult.”

După ce directorul a plecat, l-a scurt timp a venit în control șeful de personal ce se numea Manuel. Am vorbit amândoi cu el explicându-i situația. Corbacho însă a făcut o altă greșeală mi-a cerut și mie să înfățișam anumite aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat altfel decât cum au fost dar nici așa nu l-am putut salva. Mi-l aduc aminte în acea noapte în fața șefului de personal dezchizându-și inima. , , Șefii noștri stau cu femeile lor acasă iar noi aici ne riscam viața și sănătatea noapte de noapte, prin frig, prin ploaie, iar când se întâmplă ceva ei îți întorc spatele, și cât de mult m-am luptat pentru acest serviciu ca totul să fie bine, m-am ocupat de oamenii care i-ați trimis aici, unii nu valorau ce înseamnă responsabilitatea. Ce știu șefii noștri ce înseamnă ca după ora două noaptea să simți că cazi de somn și totuși să îți aduni forțele ca să faci ronde, simțind în felul acesta greutatea fiecărei nopți. Firma noastră a devenit o mașinărie groaznică de a exploata oameni. Nimic nu mai contează spanioli, străini, important bani să iasă de fapt nu este decât un mic segment din acest sistem uriaș ce ne dezumanizează transformându-ne în unelte, iar dacă se rupe una mâine o înlocuim cu alta așa funcționează sistemul.” Gesticula, vorbea cu voce tare, agitat, nu putea accepta că atâta efort peste limitele normalului, în viziunea lui făcuse totul absolut bine nu se putea împăca cu ideea pierderii locului de munca.

Șeful de personal în mare parte îi dădea dreptate, dar nu putea face mare lucru erau alți șefi care decideau, iar decizia lor a fost ca pe Corbacho să-l dea afară iar eu să primesc doar un avertisment însă ce m-a uimit a fost faptul că nu m-au tratat cu duritate așa cum era de așteptat. Peste doua zile după ce l-au dat afară a venit să mă vadă, lucram pe atunci de zi la poarta principală a spitalului. M-a îmbrățișat era foarte emoționat îmi aduc aminte de cuvintele lui: , , Am dat totul aici, acest serviciu s-a menținut datorită mie au câștigat bani cu mine, așa sunt ei nu le pasă de noi care îi facem bogați, când nu le mai iești util te zdrobesc, te strivesc, te calcă în picioare pentru că nu au sentimente umane ca noi. A mai fost o problemă pentru care m-au dat afara. Unul din șefi trăiește cu o femeie ce vine câte odată pe aici să mai lucreze, iar pe departe mi-a cerut să-i fac anumite favoruri însă eu am spus nu, m-am purtat dur cu ea, ca și cu oricare a trecut pe aici, cu tine de asemenea pentru că nu am dorit să se piardă acest loc de munca.” Îi priveam fața, expresia feței lui impresiona, părea un artist ce a creat o operă și dintr-o dată o vede prăbușită, sfărâmată, călcată în picioare stătea acolo năucit și nu îi venea să creadă că așa era realitatea. Este ca și cum ai dat tot ce ai putut pentru a schimba o cauză însă vezi că se afundă tot mai mult, pierduse și nu putea să accepte.

Am încercat să-l consolez printre altele îmi aduc aminte că i-am spus: , , Mă voi ruga pentru tine.” În acel moment întreaga sa duritate s-a dat l-a o parte și am văzut o parte sensibilă la el. , , Mă impresionează mult ceea ce spui, sunt un om matur și tu să-mi spui că te vei ruga pentru mine.” Am mai discutat puțin apoi a plecat. Cred că greșeala lui fusese așa cum îmi spunea un alt paznic: , , Corbacho a crezut că acest spital era al lui și că numai el putea face totul corect, și să dea indicații celorlalți cum să se facă totul. Modul lui de a fi și a se comporta cu alții era dur, nu și-a dat seama că cei ce venim aici suntem oameni ca și el, mândria sa profesională l-a dărâmat. Conceptul că numai el putea face acest serviciu, sau ca el nu îl putea face nimeni. Încrederea lui în sine, asta i-a adus prăbușirea modul lui de a fi și a se comporta cu colegii de muncă și totul amestecat cu fanatism au împins lucrurile l-a extrem și i-au adus pierderea locului de munca.”

Însă pe mine Corbacho m-a impresionat, cu calitățile și hiba lui ce alcătuiau caracterul lui, modul lui de a vedea viața, înțelege sensul existențial, ideile lui despre Biblie. Realitatea este că nu merita să fie lovit atât de dur, chiar dacă a avut și greșeli înainte de orice era un om care uneori uita regula de aur a Bibliei. , , Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel... ” Este adevărat că a avut momentele lui de neomenie. Dar avea și mari momente de umanism autentic de ceea ce înseamnă a fi un om ce caută binele celorlalți, nu numai egoismul personal. Printre diferitele munci pe care le-am făcut în Spania am întâlnit printre muncitori o categorie de oameni mult mai periculoși decât Corbacho care acționau și dădeau de înțeles că aveau următoarea filozofie de viață: , , Să nu pierd locul de muncă îmi voi călca pe conștiință, sau îi voi dărâma pe alții ca să fiu promovat eu, ca după legea junglei, legea celui mai tare, a celui mai viclean a celui ce lovește primul, și de multe ori pe la spate, sau de ce sa nu mă impun eu și să se impună alții și eu să fiu cârpa lor. De ce să mă calce în picioare ei și să nu îi calc eu? De ce nu ideile mele să se impună așa cum zic eu să se facă pentru ca altfel este greșit? Numai eu înțeleg și de aceea modul meu de gândire este superior altora.” Nu știm că trăind așa ne distrugem în primul rând pe noi înșine, calitatea noastră de oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu doresc să fiu înțeles greșit și să creadă cineva că sunt împotriva competivității la locul de muncă sau că cineva nu ar trebui să-și apere personalitatea și demnitatea personală dar niciodată cu armele întunericului ci cu armele ale luminii.

Întâlnești pe căile vieții oameni cu calități deosebite, ce par adevărați eroi ai nobleței, însă când îi cunoști mai bine îți dai seama că au hibe în caracterul lor care uneori eclipsează tot ceea ce este bun. Iar eu gândeam într-un timp că nu are rost să-ți pierzi vremea cu astfel de oameni. Dar aprofundând prin prisma Bibliei modul cum Iisus Hristos a lucrat cu oamenii si de ce nu as recunoaște cu mine, am înțeles un lucru că El nu abandonează ființa umană ce are hibă. Este interesant modul cum El tratează astfel de bărbați și femei, cu iubire de necrezut am urmărit în Evanghelii modul cum Iisus a tratat oamenii ce au avut păcate flagrante, nu i-a tratat aspru ci i-a primit cu iubire, iertare, i-a învățat să-și mărturisească păcatele și să nu le mai repete. Apoi s-a oferit să-i vindece, să-i educe din punct de vedere spiritual oferindu-i societății reabilitați. Eu am înțeles că atunci când îmi văd propriile defecte este un semn că El are un plan cu mine și se va ocupa de cazul meu. Însă de aici se desprind mai multe atitudini ale bărbaților și femeilor aflați în cauză. Unii spun: , , Nu este chiar așa eu nu am nevoie de transformare, alții sunt cu mult mai răi decât mine, sau eu nu sunt chiar atât de rău. Tot ce mi s-a descoperit este ca să le spun altora. Atitudinea corectă este să ne lăsăm modelați de harul Său minunat.