Rafa era un om foarte interesant din mai multe puncte de vedere. Lucra ca șef de personal la o firmă de pază și curățenie numită Corona Control, unde a lucrat până în anul 2008 când s-a închis firma. Mai mult decât orice era de apreciat discernământul său în ceea ce privește cunoașterea oamenilor. Fusese polițist (guardia civil) și într-o confruntare cu mișcarea terorista ETA fusese rănit. Rămăsese cu ceva urmări și avea o pensie, cred că în picior fusese împușcat. Impresiona autoritatea lui cu muncitorii, iar în același timp știa să glumească cu ei, să meargă la bar cu ei, reușea să se facă respectat de toți. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, arăta ca un bărbat pur spaniol, avea pielea de o nuanță puțin închisă, măslinie. Am observat că în comparație cu românii, rușii, bulgarii, spaniolii au pielea mai închisă la culoare. Părul șaten închis, ochii căprui, privind mereu cercetător la oamenii cu care lucra, purta mustață, era înalt, cu prezență bărbătească, însă ceea ce impresiona era expresia feței lui. Fruntea și fața brăzdate adânc de riduri, dădea impresia unui om ce văzuse multe și trecuse prin viață însușindu-și ceea ce se numește școala vieții.

Părea reprezentantul unui mod de viață. Al relațiilor intime din afara familiei, de fapt era divorțat și avea o fată care locuia cu fosta lui soție în Sevilia. Petrecea ore în șir în bar, ducea o viață de aventură, și distracții. Aș putea să rezum filozofia sa în doar câteva cuvinte: , , Trăiesc din plin, și mă bucur, principalul obiectiv al vieții mele este totul aici și acum.”

Însă dacă mă opresc aici cu descrierea lui, nu ar fi totul ar rămâne incomplet, portretizat. Dincolo de tot acest fel de a fi avea în el ceva sensibil pentru lucrurile sfinte. Am discutat cu el de câteva ori despre dimensiunea sacră a vieții și aș putea să rezum în câteva cuvinte ceea ce gândea în această privință. , , Trăiesc cum vreau, dar sacrul este sacru. Nu vreau să facă parte din viața și ființa mea dar cel puțin îl respect, mă mișc și trăiesc în dimensiunea profană a vieții cu incursiuni, în mizeria morală a lumii acesteia. Dar cel puțin nu calc în picioare lucrurile sfinte.”

Părea un om căruia îi plăcea locul său de muncă și filozofia sa de viață. Deși după ani am început să observ că o tristețe adâncă s-a cuibărit în sufletul său. Realitatea este că acest stil de viață obosește, extenuează și în final conduce la ruină. Cred că începuse să-și de-a seama că se afundă, și începe să se prăbușească, modul său de a trăi nu îi mai aducea plăcerea de altădată.

Descriindu-l pe Rafa, mi-am adus aminte de un alt bărbat, un pastor neoprotestant spaniol numit Hose. Era cam de o vârstă cu Rafa. L-am cunoscut într-o zi de sărbătoare l-a biserică într-un cadru impresionant. După ce oamenii muncesc șase zile în ziua a șaptea vin să se închine. După ce ei experimentează truda muncii, este minunat să observi aceleași fețe exprimând bucuria închinării. Cred că în orice țară ca și în Spania bisericile romane sunt adevărate oaze unde poți simți acel spirit românesc autentic, chiar dacă mai sunt invitați și pastori spanioli să predice.

Mi-a rămas o plăcută amintire despre pastorul Hose. Ceea ce impresiona la el erau ochii lui reflectând un spirit creștin autentic, de statură mijlocie, corpolent chiar bine proporționat, părul negru, expresia feței era o îmbinare de bunătate și înțelepciune. Privindu-l în timp ce predica înțelegeam mai bine acel măreț verset din Evanghelia după Ioan ( 12-24):

, , Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”

Ascultând predicile sale vedeam împlinirea versetului în viața unui om. Adevărata măreție a Evangheliei, transformarea unei vieți umane prin har. Un om ce se dezvoltase spiritual și intelectual în mod armonios. Bineînțeles că se observa și la el acea luptă dintre firesc și duhovnicesc. Lupta dintre bine și rău ce trece prin inima și viața fiecărui om. Probabil că existau și în viața lui suișuri și coborâșuri. Dar în același timp se vedea în el o dezvoltare a unui autentic caracter creștin. Exact așa cum demult în România îmi spunea un prieten. , , Daca privești un lan de porumb, ai să vezi câte o pălărie de floarea soarelui ce se înalță măreață dintre coceni. Așa este și cu oamenii ce au un caracter frumos din punct de vedere moral se deosebesc de ceilalți.” Așa mi se părea acel om mai dezvoltat decât alți oameni din punct de vedere spiritual. Pe lângă el ne simțeam ca niște pitici în compania unui uriaș.

Analizând caracterele acestor doi oameni mi-am dat seama că erau reprezentanții a doua categorii de oameni. Pe care i-am întâlnit atât de des în călătoria vieții mele. Descrierea lor mi-a adus aminte de câteva gânduri din Cartea Cărților:

, , Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.”

, , Cercetează-mă Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!

Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile!

Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!”

(Matei 7-13,14; Psalmii 139-23,24)