Fragmente...
De statură mijlocie, slăbuț, însă ager în mișcări, părea viguros, antrenat în condiții vitrege. Fața lui avea expresia omului ce a trăit și copilărit în deșert, a înfruntat vicisitudinile vieții de acolo, a meditat în deșert la lucrurile sfinte. Parcă fața îi era modelată de vântul deșertului, de nisipul purtat de vânt și ridicat în aer. Ochii căprui cu care privea cu atâta interes totul, încercând să înțeleagă viața din occident. Era un musulman foarte devotat credinței lui, ritualurilor acestei religii. Nu îi făcea plăcere atunci când îi ceream prea multe informații despre religia lui, îmi spunea că trebuie să stau de vorbă cu un anume imam pregătit ce îmi putea răspunde la toate întrebările mele. De câte ori eram de serviciu acolo cu el îi admiram expresia feței calmă, meditativă, deși prezent la locul de muncă el prin intermediul imaginației sale era departe în Sahara Occidental cu cei dragi ai săi. De o seriozitate extremă, foarte rar zâmbea, mereu însă era atent să nu greșească cu ceva cuiva. Îmi dădea impresia că era foarte sensibil, întreaga sa ființă tot interiorul său era atât de delicat. M-a uimit la el faptul că recunoștea și aprecia oamenii ce urmăreau binele. Nu l-am mai văzut de atunci, oare cum i-a mers în viață?
Dar să descriu acel dialog al meu cu el legat de numele Azalay. , , Am văzut un documentar cu numele acesta se referea la caravana de sare”, i-am spus eu. Însă înainte de a continua mă simt nevoit să dau mai multe explicații despre ceea ce am văzut în acel documentar. Undeva la marginea deșertului Sahara trăiau, poate că mai trăiesc și astăzi, niște oameni în corturi organizați într-un fel de trib. Viața parcă se oprise în acel loc, ca pe vremea lui Avraam. Aveau turme de capre, cred că erau musulmani, interesant era modul cum ei reușeau să supraviețuiască, antrenau bine unii tineri din acel trib. Apoi doi sau trei dintre cei mai rezistenți, porneau cu cămilele pentru a străbate o parte din deșert, luau sare dintr-un loc spre a o vinde în altă parte. Se întorceau cu bani sau cu unele alimente și așa supraviețuia tot tribul. Cei care plecau cu caravana de sare își riscau viața, pentru că era foarte dur de străbătut deșertul acela înfricoșător. Îmi aduc aminte că unul din cei ce realizau documentarul l-a întrebat pe unul din tinerii ce mergeau cu caravana: , , Nu crezi că viața voastră este grea, dureroasă chiar?” Răspunsul lui m-a impresionat: , , Nu contează cât am suferit sau cât de dură este viața noastră, lucrul cel mai important pentru mine este că într-o zi mă voi înfățișa înaintea Judecătorului Suprem al omenirii iar pentru mine este important să fiu cu inima curată.”
Ceea ce m-a surprins era faptul că fața lui exprima mulțumire sufletească, amestecată cu bucuria că face ceva util pentru cei de acasă de la corturi cei așteptau cu sufletul la gură. Iar în momentul când caravana se întorcea în acel mic trib, copiii alergau bucuroși înaintea lor, bărbații ieșeau în întâmpinarea lor, iar femeile priveau sfioase de la intrarea corturilor, și toți zâmbeau pentru că asta însemna prosperitate, hrană pentru încă un timp, până ce caravana de sare ( Azalay) avea să pornească din nou, în aventura ei înfricoșătoare.
, , Asta era odată, mergeam și eu cu tata prin deșert, mâncam carne de capră, însă astăzi sunt camioane și alte mașini speciale pentru transportul sării prin deșert lucrurile acestea au rămas în trecutul nostru”, Îmi spuse Husein. Avea dreptate mai văzusem și alte documentare unde sarea era transportată cu camioanele, însă în deșert s-au întâlnit cu o veche caravană de sare ce mergea încet la pasul cămilelor, probabil că pe undeva, oamenii mai practicau încă acel vechi obicei al vieții din deșert.
Munca noastră în acel șantier dintr-un anumit punct de vedere era interesantă, pentru că ne dădea posibilitatea să cunoaștem câte ceva din viețile unor oameni din țări și culturi diferite. Îmi aduc aminte de o dimineață înnourată de septembrie, ploua puțin nu eram aglomerat de camioane la poartă, așa că stăteam în gheretă. Când apăru în fața mea o femeie de origine spaniolă, îmbrăcată într-o uniformă de la o firmă de curățenie. Avea în jur de cincizeci de ani purta ochelari, mi-a atras atenția expresia feței ei marcată de o profundă tristețe și suferință. Îmi ceru permisiunea să intre în gheretă la mine, până îi vor aduce cheile ca să poată face curățenie la birouri, după un scurt schimb de cuvinte începu să-mi spună durerea din sufletul ei.
, , Tatăl meu a murit de o boală gravă, bărbatul meu este bolnav, mama de asemenea, iar eu trebuie să muncesc și să-i îngrijesc. Copii mei s-au căsătorit însă au probleme, în toată viața mea am trecut prin multă suferință. Oare de ce?” Femeia avea lacrimi în ochi, îi priveam fața brăzdată de riduri, marcată de suferință, după cum vorbea așa și arăta îndurerată. Privind-o îi vedeam viața așa cum ea a povestit-o în două cuvinte suferință și muncă. Mi-a povestit mult mai mult decât am redat eu, am înțeles problema ei, suferise prea mult ar fi dorit altceva de la viață, însă dezamăgirea i-a fost amară. Am încercat să o consolez vorbindu-i despre Dumnezeu, dar ea era atât de pătrunsă de problemele ei încât ceea ce îi spuneam nu făcea decât o ușoară impresie asupra ei. Nu reușea să se adune de pe căile vieții ei nuanțate în culorile durerii, pentru a-mi acorda atenție. Totuși când ne-am despărțit o rază de ușurare îi apăruse pe față împletită cu puțină bucurie pentru că își descărcase sufletul, plânsese puțin în timp ce îmi povestise istoria vieții ei și se simțea ușurată.
Mereu oamenii ce se confruntă cu suferința în viața lor, și care au ceva noțiuni despre Biblie pun următoarea întrebare: , , Daca Dumnezeu este bun atunci de ce suferim? De ce există suferință în lumea aceasta?”
În primul rând pentru că planeta pământ este un front al luptei dintre bine și rău. Ne naștem plângând este primul lucru care îl facem, atunci când venim pe lume ca un preludiu a ceea ce va veni mai târziu în viață. Iar unele suferințe ce le avem în viață sunt consecințele păcatelor pe care le facem. Nu că Dumnezeu ne pedepsește însă orice rău făcut altora mai devreme sau mai târziu se va întoarce și asupra noastră.
Unii oameni spun: , , Bine dar daca Dumnezeu este Atotputernic și eu mă rog lui de ce nu mă scutește de suferință?” În primul rând pentru că în cadrul marii controverse dintre Hristos și Satana există reguli și principii, iar deși Dumnezeu este Atotputernic, El este limitat de alegerea omului. El a creat ființe morale raționale, libere ce pot alege între bine și rău. El invită, avertizează, mustră, dar nu forțează voința omului. În schimb Satana intră cu bocancii în sufletul omului, bineînțeles în măsura în care i se permite.
Este atât de profundă înțelegerea marii lupte ce nu poate fi înțeleasă decât prin prisma Bibliei. Numai în măsura în care începem să înțelegem câte ceva, ne dăm seama de ceea ce se întâmplă în realitate pe planeta pământ: boli, foamete, dezastre, războaie și lupta meschină pentru putere, totul capătă contur în lumina Bibliei. Însă nu rămânem numai aici înțelegem așa cum un prieten de aici din Spania îmi spunea: , , M-am născut cu un mare handicap pentru că sunt un om păcătos, mi-am trăit copilăria și adolescența ca un păcătos, apoi am început zorii tinereții afundându-mă în mlaștina păcatului, până într-o zi când am înțeles istoria Golgotei și am acceptat lucrarea harului în viața mea. Ajuns în Spania trăiesc pe de o parte ca străin aici, iar pe de altă parte ca străin departe de Cetatea lui Dumnezeu și veșnicia Sa. Sunt de două ori străin pe acest pământ, ca emigrant și călător din punct de vedere spiritual, sunt un om ce trăiește cu speranța că într-o zi călătoria vieții mele se va termina și eu voi ajunge în acel măreț oraș descris în Apocalipsa numit Noul Ierusalim. Pentru mine materialismul și viața de aici nu este totul am o continuitate, care într-un anumit sens începe de aici de pe acest pământ. Am înțeles viața ca o călătorie spirituală, iar în lumea aceasta există două categorii de oameni: Locuitori ai acestui pământ care cred că totul este aici și acum, iar a doua este formată din călători ce călătoresc spre veșnicie. Eu sunt un străin și călător pe acest pământ pentru că am acceptat invitația mântuirii, și cred că Dumnezeu are o capacitate infinită, de a ne dărui o viață fericită, El este singurul care poate să ne ofere o autentică bucurie și speranță, iar chiar dacă pe acest pământ nu trăim decât licăriri știu sigur că în eternitate se va realiza pe deplin.”
Mi-ar face plăcere ca într-o altă parte a acestui jurnal să pot dezvolta mai mult aceasta dimensiune a străinilor și călătorilor. , , În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea Lui Dumnezeu nu-I este rușine să se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evrei 11:13,15, 16)