Pământul în lumină-i potopit –
Copacii desfrunziți nu-i stau în poară
Îmi pare înconjurul fericit
Și că e început de primăvară.

N-ajung numai brândușe, ghiocei,
Nu sunt pe-obraji și piepturi mărțișoare
Și Dochia fără cojocul ei
În acest timp nu a avut intrare.

E totuși un sfârșit de toamnă-acum
Și-aripi să se întoarcă nu se cheamă
Doar frunzele de lemn trosnesc pe drum,
Iară pe crengi bat frunze de aramă.

Atâta Soare mult ne-a inundat –
Ce-ar trebui să cate-aici tristețea?
Dar fiecare parcă a lăsat
În urmă să-i rămână tinerețea.

Aș vrea ca să mă bucur, dar nu pot
Știu că degrabă ploi vor fi și gheață
Și-urâtul îmi va da în coastă-un cot
Să nu am bucurie pentru viață.

Privind potopu-acesta de lumini
Ce strălucește-n valuri peste glie
Parcă aud o gloată de păgâni
Gătindu-i răstignirea, cât n-o știe.

Îmi pare rău că el e-așa frumos
Cu conștiința-atât de nepătată,
Călăii însă țipă fioros
Sentința să îi fie înălțată.

Oftez căci nu mai am ceva să spun
De-un viitor de nopți și de odăjdii!
Doar că din beznă-o noapte de Crăciun
Înalță primăverile Nădejdii!