Mergea norodul dus pe gânduri
Spre Templu, să înalţe rugăciuni.
Erau acei, ce des se închinară,
Erau şi vameşi, mai puţini creduli.

Ca fumul de tămâe ce se-nalţă
La fel pluteau acele rugăciuni
(Spre Dumnezeu, să fie ascultate,)
De farisei, ce se credeau mai buni.

Din corul de cuvinte bine alese,
Începe fariseul a se ruga;
Prea leneş a pleca ghenunchiul,
Cu aer de făţarnic aclama:

,,O, Doamne, Îţi mulţumesc şi azi
Aşa cum ştiu să fac mereu.
Să-Ţi spun că-s harnic şi cuminte,
Şi voia Ta, o fac din greu.

Tu ştii că eu postesc adesea,
Că nu sunt hoţ, nici hrăpăreţ,
Şi nu îmi place să mă tângui
Şi să devin prea vorbăreţ.

Îţi mulţumesc că sunt aparte
Din toţi, din Templu la un loc;
Mă bucur că nu sunt nici ca acela,
Ce nu vorbeşte mai deloc.’’

Dar undeva, în colţ de Templu,
Cu zidul fisurat de ploi şi vremi,
Stătea un vameş, prea tăcut din fire
Şi lăcrima, de multele poveri...

Era prea greu păcatul să îl pună
Pe un cântar, aşa cum cântărea,
Datornicul, ce birul nu-l plătea
Porunca de mai sus, ce el avea.

Erau păcatele prea multe
Să ţină cont la numar câte sunt...
Că nu erau arginţi, de-o zi sau două,
Erau nelegiuiri, făcute cu avânt.

Îşi duse palmele la gură
Şi în ghenunchi, cu glasul tremurat,...
,,O, Doamne, fie-Ţi milă şi de mine
Că sunt prea rău, să pot a fi iertat.

Nu pot nici ochii către ceruri
Să mi-i ridic, că e prea sfânt.
Şi mă întreb a nu ştiu câta oară,
Ce sunt?... ce sunt?... ce sunt...?"

A plâns cu lacrimi de căinţă
Un vameş, ce părea pierdut.
Şi s-a rugat în aroganţă fariseul
Şi a pierdut, si ceea ce-a avut.

La El, când vii să-ţi pleci genunchiul,
Fii vameş, nu mândru fariseu!
Şi recunoaşte-ţi starea păcătoasă,
Aşa, îţi cere Dumnezeu.

Iertare, milă, îndurare,
Găseşti la Dumnezeu de vii.
Salvare şi iubire prin Acela,
Ce este sfânt, prea sfânt în veşnicii.

Amin