„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda,
totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până
în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” (Mica 5:2)

Văzduhu’i plin de strune de argint
Din care curg neîncetat colinde
Pe raza lunii prinsă- n hiacint
Şi, din al veşniciei labirint,
Istoria ascultă şi se-aprinde.

Simte venind din zorii ei fiori
Pe imemoriale portative,
Cântări de îngeri, glasuri de păstori
Vibrând sub cerul nopţii până-n zori
Prin ale terebinţilor ogive.

Era-nceput de ev în Betleem,
Venea Dumnezeirea la Efrata
Într-un demers dramatic şi suprem,
Iar pământenii, într-un gest extrem,
Ca primitori, I-au oferit…poiata.

A fost smerirea până la pământ,
Când ieslea a îmbrăţişat Divinul
Şi când, luând teluricul veşmânt,
Pruncul păşea în Noul Legământ
Ca să-i croiască omului destinul.

O noapte sfântă, noapte de cântări
Din stele scânteind în constelaţii,
O noapte ce transcende timp şi zări
Trecând prin inimi, sentimente, stări
A mii şi mii de alte generaţii.

Şi cântul de atunci, astăzi colind,
Îmi reaprinde dorul de Efrata
Şi, către ieslea de atunci privind,
Vreau acest dor fierbinte-n stih să-l prind,
Din care să vibreze: Maranata!

Amin
Vulcan, 16 nov 2012