Conştienţa de sine, de ce-ai fost, de ce eşti,
Te apropie mai mult de înalt şi şopteşti:
“Ce-ntuneric ar fi, dacă n-ar fi lumină!”
Şi te simţi un pierdut, într-o lume străină,

Între praguri de veac, te aştepţi la minuni,
Te gândeşti: “Ce e omul?” Te gândeşti la străbuni,
Vagi amprente în timp, energii ce s-au stins,
Aspiraţii pierdute, un hazard necuprins,

Mai regreţi şi acum c-ai pierdut premiul tău,
Că te-ai rupt de ce-i sfânt, c-ai ales ce e rău,
Ai trăit ca un moft, alergând, alegând
Şi-ai cules în final doar idei fumegând,

Azi te uiţi cu mult dor spre azurul aprins,
Nu mai vrei ca să fii înc-un “înger pretins”,
Ţi-e de-ajuns, e destul cât amar ai gustat,
Te proşterni şi te rogi ca să fii vindecat,

Un imbold prometeic te transformă vădit,
Lăcrimezi, te-nfiori, dintr-un fals erudit,
Te faci mic, tot mai şters, dând onoare deplină,
Lui Isus, Dumnezeu.”Ce mai har, ce Lumină!”

Înc-odată priveşti la ce-ai fost, la ce eşti,
Te apleci la pământ şi doreşti să sfinţeşti,
Viaţa ta, paşii tăi…De Duh Sfânt eşti atins,
Transformat, te înalţi spre-un cuprins necuprins,

Lăcrimări încă sunt, dar aştepţi, mai rezişti,
Într-o zi, n-or mai fi zbuciumări, nici ochi trişti,
Când noaptea aşerne amprenta-i stelină,
Vei simţi cât de mare e iubirea divină.

18/11/12, Barcelona- Lucica Boltasu