Vivaldi
aproape absurd

în ploaie de frunze acorduri şi soare
cu ochii închişi închipui un pom şi lesne devin
la curţile toamnei poetul visând

între a fi şi apoi a nu fi
zi cu zi ceas cu ceas îmbătat de mișcare
intuind orizontul sub roțile infamelor clipe
cu spițele minţii blochez în clepsidră nisipul
de-atât neastâmpăr pe scara cu trepte tocite de aer
mă-nconjură djinnii trei pași înainte doi paşi înapoi
vederea se-agaţă de foșnetul frunzei sfârşite
în crucea ferestrei albastră

cuibul ochilor mei prea greu de imagini
înflorește oriunde în spațiul chemării
rotitoare măiastre pun semn
o pereche de aripi
pentru fiecare bataie de inimă
locuită de seamănul om

şi atunci din tării cuvintele ning
lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte
ca vântul în golul de trestii la vreme de seară
mereu pe ultima notă apasă falange prelung
netezind împietririlor şi ultima cută

împotrivă prin cuiburi nisipul
destramă fâşii de albastru până când
într-un tu neştiut începe să doară
o coastă.