Când sufletul mi-e-mpovărat de suferinţă,
Tu mă îndemni să merg-nainte prin credinţă
Căci netedă nu-i nicidecum cărarea celui credincios
Şi doar aşa afla-voi darul promis, nespus de preţios.

Din faţă şi din spate, duhuri străine mă lovesc
Privesc cu ai credinţei ochi spre carul Tău ceresc.
În jur se-aud şoptiri viclene, tălăngile răsună...
Dar dulce simfonie mă alină: "Curând, vom fi-mpreună!"

Da, sunt lacrimi amare, suferinţe, chiar sânge, e suspin...
Dar toate se prefac în nestemate sfinte, sclipire de rubin!
Ah, îmi amintesc de bobul ce-i semănat spre-a putrezi...
O, sfânt Părinte, cu sufletu-n obezi aştept acea Măreaţă Zi!