Trec armăsarii de zăpadă
Într-un galop din zare-n zări
Și vânturile se înnoadă
Prin codrul fără de cărări.

Cioroii imnul bucuriei
Împlântă-n coama lor acum,
Sub tropotele hergheliei
S-astupă urmele de drum.

În crengile dezlănțuite
Ce ca și săbiile bat
Se frânge iureș de copite
Și furtunosul nechezat.

Dar alți buieștri dau năvală
De-ndoaie brațe la pământ:
Ca o cascadă infernală
Vuiesc tabunuri de argint!

Stejarii-n palmele de-aramă
Vor să oprească-acest asalt,
Dar trece coamă după coamă
Ca uraganul din înalt.

Brăduții și-au ascuns privirea,
Iar sufletul și l-au pitit
Și doar se-ncurcă prin oștirea
Ce luptă deznădăjduit.

Nu este vreme de bravade,
Timpul se strânge ghemotoc,
Aici vin armiile nomade,
Aici ostașii stau pe loc.

Se pierde sensul de hotare:
Amiază este ori apus –
Căci calcă hoardele barbare
Tot ce migrării e opus.

Și unde cade jos soldatul
Îmbrățișându-și scumpul plai,
Unde se surpă-ntreg înaltul
Cu fulgii sângelui de cai...

Îmi amintesc de biruințe
Ce le-am primit atât de greu
Când ordiile necredinței
Îmi năvăleau sufletul meu.

Cum mă zbătem plin de durere
Când mă sfărma acel galop
Și cum cădeam fără putere
Cu-un sunet scurt și mut de snop.

Cum mă-ndoiam sub urâciune
În nesperanțele pustii,
Dar palmele în rugăciune
Le ridicam din vijelii.

Cum mă-nălțam din plânsul cainic
Să stau oștean victorios
În Duhul Sfânt atât de trainic
Și-n sângele-mi - necredincios.