A doua cuvântare a lui Țofar
Iov cap. 20,21


Țofar mânios lui Iov îi spune
De sfada lui, e supărat
Le-a spus lucruri ce n-au fost bune
Și cu asprime i-a mustrat

Țofar lui Iov îi amintește
Că cei răi nu au biruință
Că biruința-i amăgește
Căci ei în rău au stăruință

Chiar pan la cer de vor ajunge
Și capul lor în nori va sta
Că murdăria se va stinge
Apoi, totul va dispărea

Ca și un vis ea va zbura
Ca o vedenie, va pieri
Și cei ce o vor căuta
N-o vor găsi, că n-a mai fi

Și peste fiii celui rău
Săracii, toți vor năvăli
Și ce-a răpit să fie al său
Toate înapoi, le va plăti

Iar oasele de vlagă pline
În taină, culcuș vor avea
Cel rău în gura lui îl ține
Otravă, va fi-n gura sa

Și bogății ce le înghit
Din burta lor vor fi vărsate
Și tot ce în viață și-a însușit
De Domnul, îi vor fi luate

De nimic nu s-or bucura
Căci, pe săraci i-a asuprit
Domnul toate le va lua
Chiar și casa ce și-a zidit

Se frânge a lui lăcomie
Averea lui, se va topi
Nimic nu are să mai fie
Și ce are mai scump, va pieri

A ticăloșilor mânie
Asupra lui s-a ridica
O ploaie de săgeți să fie
Plin de necaz, s-a sătura

Și Dumnezeu spre el trimite
Focul mâniei, arzător
Dușmanilor le va permite
Să-l nimicească-n ura, lor

Săgețile îl vor străpunge
Durerea lor o va simți
Și focul Domnului, l-ajunge
Și nimeni, nu-l va potoli

Cerul îl va descoperi
Fărădelegea, va vedea
Iar casa lui s-a risipi
Aceasta, va fi soarta sa

Iov îl ascultă, îdurerat
Și îi răspunde, să-l audă
Bătaia de joc, a îndurat
Pe vorbele lor, îi e ciudă

Și spune cu amărăciune
Că-i vede pe cei răi, trăind
Și lucrurile lui sunt bune
Ei merg în viață, îmbătrânind

Mereu ei sunt plini de putere
Odraslele lor, propășesc
Și nu cunosc nici o durere
În tot ce fac ei reușesc

În casa lor, pacea domnește
Și Domnul, deloc nu-i atinge
Averea lor mereu sporește
În casa lor nimeni nu plânge

Copiii lor se zbenguiesc
În cântece, ei se desfată
În tot ce au, ei reușesc
Domnul, iubirea le arată

Deși pe Domnul, nu-L iubesc
Și uneori, ei îl alungă
Merg înainte, propășesc
Răul, nu poate să-i ajungă

Uneori Domnu-i pedepsește
Pe cel, ce-i bun și umilit
Cu a Lui nuiaua îl lovește
Deși în suflet, l-a primit

Și pare că nu e dreptate
Unul să moară îmbuibat
Iar altul, ce-n necaz se zbate
Moare și el, dar întristat

Pământul, e al lor mormânt
Unul ca altul sunt mâncați
De viermii ce stau în pământ
Și amândoi vor fii uitați

La prietenii lui, Iov le spune
Căci prea aspru l-au judecat
Nu văd a lui amărăciune
Cât este de greu încercat?

Și-n loc să-i deie mângâiere
Ei rău, mai tare-l întristează
E judecat și acuzare
I-aduc și îl calomniază

El viclenia lor o vede
Îi vede că sunt prefăcuți
Compătimirea lor, n-o crede
În viclenii, sunt neîntrecuți.

va urma