„...dorul sufletului dalb
literele ninse-n alb...”
din „Alb imaculat” de Cristina Magdalena Francu
„Ce alb... imaculat!”
din „Alb de Cer” de Sanda Tulics

Cad cuvintele de Lună, cad cuvintele de stele
De pe basme ticluite-n șezătorile din noapte,
Frazele înaripate pierd înaltul și din ele
Cade-argintul sunând moale, dar în șoapte...doar în șoapte.

Vântul vrea să le citească cu privirile dibace,
Însă nu găsește firu-n necuvinte de fantasme
Și le-mprăștie din fugă de s-acoperă copacii
Amuțiți, care-nlemniră în voroavele de basme.

Povestirile-n fărâme vin și vin necontenite
De acoperă câmpia, munții, gheața de pe ape...
Cum citea tăcerea!.. însă cucuriguri răgușite
O făcură, pergamentul cu istorii, ca să-i scape.

Dimineața-nchise ochii de atâta strălucire
Alungând cu palma fulgii ce vor să se povestească,
Invită întreaga lume la o ziuă de citire
De-a afla narațiunea înțeleaptă și cerească.

Au ieșit irozi și craii prin arginți ca să colinde
De-au călcat mărunt prin slove aranjate-așa atente,
S-a fărâmițat povestea de la urme șerpuinde
Care-o taie și-o-ntretaie în punctările stridente.

Cerul încetă să-și piardă bogăția de cuvinte –
În chimir de nori închise propozițiile bălane,
Iar jos cântă vicleimuri mai frumoase, mai nesfinte
Până-n seara cu ninsoarea sa de umbre diafane.

Case-aprind lumini de noapte clipind beznei ștrengărește,
Noaptea mai pufnește-atinsă pe la nări de zbor de fumuri,
Întunericul în viață n-a citit și nu citește –
El protestul necitirii îl împrăștie pe drumuri.

Dintr-o casă-o lumânare bate, arde-o rugăciune,
Ea-i așa de neauzită în cuvintele-i modeste...
Dar tot cerul îi ascultă pulsul ei ca pe-o minune
Adunând șoaptele-i blonde pentru-o salbă de poveste.