Luca 2:8-16

În straja nopții bacii sânt,
Li-i țupăindul rug lumină
Când ninge bezna pe pământ
Să se-ntărească tina-n tină.

Iar stelele se zbat în ger
Cu pâlpâirea obosită
De parcă rugurile-n cer
Nu cred în viața infinită.

Curge o liniște de frig
În noaptea cu-ntuneric unsă
Și chiar povești despre câștig
Nu pot să-i domolească cursul.

E ceasul nopții potolit
Când sufletul rămâne-n boală,
Iar cugetul nesăbuit
Nu are forța de răscoală.

Însă un înger luminos
A eclipsat rugul în raze,
Nedeslușirile fricos
S-au încurcat în ipostaze.

Ciobenii s-au înfricoșat
Lumina când văzură-n minte
Că mai câmpia n-au luat
Lipsiți de gânduri și cuvinte.

„Opriți! – le-a spus un glas ceresc -
Eu doar v-aduc o veste bună.
De-asemeni corul îngeresc
Aceiași știre-o să vă spună:

Că a intrat în cort de lut
Lumina Vieții și-a Iubirii
Să-nsămânțeze-un început
De Cale-n Țara Nemuririi!..”

Pulsează-ntregul cer de sus
În curcubeie și-aurore...
Cu-ncetul îngerii s-au dus
În cânt de mulțumiri și glorii...

Și nu-s... De parcă nici n-au fost...
Păstorii cată prin înghețuri –
Din nou banalul trai anost
Le spune de noroc și prețuri.

Aceeași iarnă-n miez de nopți
Cu-mbobolirea în cojoace,
Tânguitoarele lor sorți
Încep iar jalea a o-ntoarce.

Trecutu-n țarcu-și i-a împins,
Încătușat în teamă-i dorul,
Le geme cu oftatul stins
Din amintire viitorul.

Ci-au doborât porți de puteri
Din existența omenească
De au purces simpli oieri
Lumina-n inimi s-o cunoască.