Iertare sfântă


Mergeau noroadele spre Templu,
Și-n urma lor se ridica, potop de zgomot
Şi praful, ce ca o mantie acoperea,
Poteci și uliți șerpuite;
... Se împleteau într-un covor,
Lăsau să calce pe a lor spate
Mulţimea multă din popor.

La orizont, bătrânul munte,
Privea cu drag de dimineață,
Pe Cel ce astăzi lumea întreagă
Din nou Îl scuipă toți în față,
Și -L răstignesc la orice vorbă,
Uitând că pentru toți a plâns,
Şi trec prin viață, ca prin aburi,
Legați de lume, tot mai strâns.

Era o dimineață sfântă.
Iar soarele râdea pe cer;
Isus, era din nou în Templu
Și învăța acel mister,
Cum Dumnezeu într-o clipită,
Te poate preschimba din nou,
Din ucigaș, din hoț, din curvă,
Într-un copil cu nume nou.

Iar cînd Cuvântul și ascultarea
Se ridicau spre ceruri sus,
Și tot poporul ce se strânse
Privea cu drag către Isus,
Deodată, ca un vânt năprasnic
Veniră șoapte printre ei,
Că iarași vin acei fățarnici,
Bătrâni, şi preoți farisei.

Veneau cu fețe întunecate,
Cu inimi clocotind de ură,
Și-n urma lor, trăgeau de una,
De-o păcătoasă ce-o târâră,
Ce-au prins-o săvârșind păcatul
În miez de plină dimineață;
Acum, veneau să-i cântărească
Pe altarul morții, a ei viață.

Erau cu gânduri spumegate
De răzbunare şi ispite,
Si mâinile le atârnau
De greutatea pietrei strânse,
Și-o aşezase între aceia,
Ce stau cu ochii îngroziți,
Că încă nu înțelesese
Ce vor să facă acei smintiți.

Ca tunetul ce taie cerul
Ca geamătul de leu rănit,
Începe unul dintre preoți,
Să spună, pe un ton răstit;
,, Învățătorule; femeia aceasta,
Am prins-o chiar în plin păcat.
În lege, spune Moise,
Cu pietre în ea să aruncăm;
Tu dar, ce zici ? Să-i smulgem viața?
Sau liberă să o lăsăm ?

Spunea aceste vorbe goale,
Nu pentru că voia dreptate.
Că inima le era plină
De ispitiri, gândiri deșarte;
Dar El, Isus, fără să spună,
Nici cel mai repede cuvânt,
Se aplecă în jos, o clipă,
Scriind pe netedul pământ.

Dar fiindcă ei nu încetase
Să tot întrebe ce gândea,
De jos S-a ridicat atuncea
Si astfel Domnul le vorbea;
,,Voi toţi de aici precum și câinii
Din pradă toți ca să mușcați,
Voi toți ce judecați orbește
De fala lumii să vă dați,
Vă spun; Cel ce se simte fără pată,
Greșind la nimeni cu ceva,
Cu piatra ce o are în mână,
Să arunce cel dintâi cu ea.’’

Apoi, văzându-le-amuțirea,
Isus iarași S-a aplecat
Si cu degetu-n țărână,
El scria neîncetat.
Doar acei setoși de sânge
Stau cu vorba între dinți
Căci se simt mustrați de Domnul,
Încât, și-ar ieși din minți.

Căci în loc de judecată
Domnul le închise gura.
La acei dornici de moarte,
Care se hrăneau cu ură,
Rușinați, cu fețe triste
Ies cu capete plecate,
Rând pe rând, cu piatra în mână
Si cu gânduri sfărâmate.

Doar Isus mai rămăsese
Singur, cu acea femeie,
Ce stă tremurând în mijloc,
Plânsă, jalnică durere…
Atunci, Domnul cu blândețe
Se ridică în picioare
Si nemaivăzând pe nimeni,
O întreabă cu mirare;

,,Unde sunt pârâșii tăi ?
Nimeni nu te-a osândit ?"
"Nimeni Doamne", ea răspunse,
Cu un glas temut, rănit.
Iar apoi Isus cu glasul
Ca și îngerul ceresc,
Îi răspunse pentr-o clipă;
,, Nici Eu nu te osîndesc

Du-te-n pace, fii cu grijă,
Pe cărarea care mergi
Să fii cu luare aminte
Să nu mai păcătuiești,
Că păcatul stă la ușă
Cu dorința de a intra,
Să își facă loc în casă
În suflet, și inima ta.


Prietene, învinge lumea
Pe cărarea care mergi.
Nu te teme de ispite
De dușmani, de vorbe seci,
Ar fi mulți care doresc
Să te vadă pus la zid,
Și răpind a ta credință,
Viața ta, de mântuit.

Nu te apleca de vântul
Groazei, și al spaimei morții.
Nu fii primul, care aruncă
Piatra, cum făceau preoții,
Că Isus va cere odată
Sângele, din mâna ta.
Te întreb acuma oare,
Poți atunci a-l returna ?

Și atunci dacă în viață
Ai umblat fără lumină,
Vei fi lepădat de Domnul,
Și uitat în a ta vină.
Că ai semanat din fire
Și rămâi pentru vecie,
În ogorul suferinței,
Secerând doar putrezire.




Viorel Balcan 17 august 2011