Isaia 40:28-31

Ce te-ai oprit așa descumpănit,
Sufletul meu, în glasul de izvoare?
Cauți cu-auzul zarea-n infinit
Ori cântecul de sălcii plângătoare?

Te sperie un pas în viitor
Pe care nu poți crede că-l vei face
Înstrășnicit de-avânt aprins de zbor
Ce-ar vrea ca să te zguduie din pace?

Poate că obosirea te-a-nhățat
Și stai în teamă să nu cazi în leșin
Privind cu ochii umezi peste hat
Spre verdele din via megieșă?

Adu-ți aminte colții de furtuni
Ce i-am pășit metodic ca țăranii
Lăsându-le în negre văgăuni
Să își socoată jalea lor și anii.

Cum îmi spuneai că trebuie să sper
Fiindcă n-a venit sfârșitul încă
Și luminați în fulgere de cer
Îmbrățișați plângeam pe vârf de stâncă.

Ce nostalgie-n tine a adus
Tristețea de la sunetul tălăncii
Ori frica cu săgeata te-a străpuns,
Ori te-au mâhnit cântările de sălcii?

Cu palmele, din dorul cristalin,
Dând la o parte frunze ce se scutur
Să încărcăm cuvinte de senin
Ca să sorbim lărgimile de vultur.

Căci dacă tu te întristezi acum
Și ziua mea mi se preface-n sură
Șezând posacă-n marginea de drum
Cu plumburiul în căutătură.

Ne-așteaptă Calea! Hai, să risipim
Tristețea noastră-n fulgi ușori de zise
Lăsându-i epitafe-n țintirim
Unde-ngropate-s prăbușiri de vise.

Noi să pășim cu versurile-n gând
Prin serile de clopot tânguioase,
Doar unde de sorginte recitând
Și frăgezimi din sălciile pletoase.