A fost un timp în care, nu am simţit durere
Şi-am exclamat: O, Doamne, Tu chiar m-ai vindecat!
Dar în înţelepciunea-Ţi, mi-ai hărăzit putere,
Mi-ai pregătit izbanda în tot ce a urmat.

A fost un timp de pace, de-adâncă liniştire,
Zburdam precum mioara pe pajiştea-nverzită,
Dar neputinţa iarăşi loveşte-a mea trăire
Şi firea panicată, se zbate îngrozită.

Dar ce e trupul Doamne? De ce atâta teamă,
Pentru materia care-i un bulgăre de lut?
Şi Doamne, ce e omul, ca să îl bagi în seamă?
"Eşti rodul ne-ascultării, eşti fiul Meu căzut!"

Lutul prin modelare, lucrat cu măiestrie,
De mâinile Acelui ce este Absolut,
El capătă valoare, căci Isus, Apa vie,
A-mbălsămat argila cu Duhul Lui cel Sfânt.

Am înţeles esenţa trăirii-n suferinţă,
O ultimă-ncercare de-a răscoli ţărâna,
Sădind sub brazda vieţii grăuntele credinţei,
Ai pus în om speranţa, ca semn al biruinţei.

Şi chiar de întrebarea stă gata să răzbată:
“De ce îngădui , Doamne?”Pe buze-mi stă surâsul,
Căci ştiu! În încercare, n-am să Te uit vreodată
Şi cu Isus alături, vedea-voi Paradisul…

28/12/12, Barcelona- Lucica Boltasu