Când gem doar un monah în schit
Ori strălucire-s de agore
Sunt doar pământ obișnuit
Sub splendidele aurore.

Că-s sunet rușinos și mut,
Că-s glas ce se avântă peste,
Rămân numai un boț de lut
Atins de razele celeste.

Privire aruncată-n gol,
Un dor înzorzonat în zise –
Un mucegai sunt doar pe sol
Cu înfloririle de vise.

Mă cred înalt de monument
Ori un umil cerșindu-și pâine –
Argilă-s pusă în moment
Cu o speranță pentru mâine.

Ci huma humă a rămas
Cu gravitația de fire
De mă înalț iconostas
Între mormânt și-ntre Iubire.

Lumina-n mila ei a dat
În ghemotoc de neputință
Ca și un vis înaripat
O-nsămânțare de Credință.

Care-mi îndreaptă râvna-n sus
Că simțul zborului mă doare,
Dar trunchiul meu este supus
Blestemului de nezburare.

Aș vrea să fiu, însă nu pot
Și-ncerc filosofii de gură
Să mă îndreptățesc bigot
Că am tendințe de-anvergură.

Ci toate sunt deșertăciuni:
Firescu-i risipit în pulberi,
Iar jalnicele rugăciuni
N-au har o viață să perturbe.

Timpii te poartă suverani
Și-aduci în cimitir la hurtă
O soartă prinsă între ani
Pe-o cratimă atât de scurtă.

Că te-ai zbătut să fii mai sfânt,
Că doar ai curs ca și o apă
Sfârșitul este în mormânt
Într-un sicriu la fund de groapă...

Ci un Prieten* fu trimis
La toate lucrurile bune
De ușa a întredeschis
Pentru intrarea în minune.

Pământul este afânat
Să intre-n el mai lesne-o ploaie
De zorii zorilor din nalt
Ca o stropire de văpaie.

Firea în fire de nisip
Se cântărește în clepsidră
Fără un nume și un chip
În stare oarbă și anhidră.

Printre fărâme trec lumini
Ce despărțesc tot mai aparte
Încredințarea pentru mâini
Și cu Credința pe jumate.

Și dacă prima cade-n mic
A doua crește și iar crește,
Viața conduce din nimic
Pământul ce mucegăiește.

Mai răsăriți sunt zori de zori
Cu-mbelșugarea de lumină,
Iar zborurile de cocori
Buciumă-n dorul de țărână.

Cuvântul e mai înțeles,
Iar noaptea e mai trecătoare
Și razele mai mult se-nțes
În boala firii care moare.

Din mugurii care apar
Peste opunerea rușinii
Răsar elanuri de lăstar
Ca psalmii izbucniți din inimi.

Și dintr-o scurgere-n trecut
Cu dârdâielile de frică
Înspre un veșnic Început
Prietenul meu mă ridică.

Viața-i avânt nestăvilit
Din fremătările mioape:
Un om e-așa de infinit
Că nici o groapă nu-l încape!


*Parakletos(grecește) –mângâietor ori unul
care susține cauza altuia și îl ajută.