Ciocăne încet un ram,
Zgribulind de frig,
Disonanţă-n al meu geam
Şi privind, aşa cum stam,
Începui să strig:

Iarnă, iarnă ce-mi aduci,
Viscol şi ninsoare,
Cerni zăpadă peste lunci,
Bucurie pentru prunci,
Alb lucind în soare.

Mantia când o cobori,
Peste-ntreg pământul,
Când se-aud colindători,
Mie, tu îmi dai fiori,
Şi-mi îngheţi tot cântul.

Sunt uitate legi şi har
Şi omul primează,
Însă ştiu că nu-n zadar,
Eu privesc peste hotar,
Mintea-mi este trează!

Se-aud glasuri colindând,
Sufletul îmi plânge,
Toate cântecele-n rând,
Îşi iau zborul fremătând,
Inima-mi străpunge.

Sunt doar obiceiuri mii,
Datini şi culoare,
Dar eu vreau în astă zi,
Cel mai important să fii,
Tu Doamne, sub soare!

Nici o masă-mbelşugată,
Nici cântări o mie,
Nici jertfele de-altă dată,
N-o să spele-a lumii pată,
Tu, eşti Apa Vie!

Mă îmbracă azi cu stele,
Albe, lucitoare,
Toate dorurile mele,
Fă mănunchi Doamne cu ele
Şi le du spre soare.

Iarnă, iarnă poţi să ningi,
Peste-ntreg pământul,
Tu iubirea nu mi-o stingi,
Nici credinţa-mi n-o atingi,
Căci mi-e Domn, Cuvântul!

Legănat de vânt şi ger,
Bate ramul trist,
În magia nopţii, sper,
Să văd Steaua sus pe cer,
Să Îl văd pe Christ!

Zică lumea ce o vrea!
Când răsare luna,
Voi fi treaz şi voi veghea,
Căci Doamne, Te-oi aştepta,
Să îmi dai cununa!

30/12/12, Barcelona-Lucica Boltasu