Precum o căprioară spre izvor
Râvnește obosită și-nsetată
Așa-mi aspiră inima în dor
S-atingă, Doamne, slova Ta curată.

De ce te întristezi, sufletul meu?
Negre gândiri de șerpuiesc în mine
Și-ntreabă: „Unde-ți este Dumnezeu?”
Vrând să mă vadă-n scârbă și rușine.

Eu nu vreau, dar nu pot să nu le-ascult
Și îmi rechem o amintire vie
Când Domnul îmi turna atât de mult
Zvâcneam că înspre cer o ciocârlie.

Ce-ai, suflete, așa de te-ntristezi?
Căci L-oi slăvi pe Domnu-n orice mâine
Din țara mea în codri și livezi,
Din orice plai cărarea ce mi-o ține.

Bezna o beznă cheamă în afund,
Iar spuma se înfoaie din cascade
Și ape zbuciumate mă ascund
Cu umbră peste umbră să mă prade

De-Acel ce-n trai mă binecuvânta,
Iar eu îi mulțumeam în rugăciune...
Însă Tu, Doamne, îmi ești Stânca mea
Ce n-ar dori talazurile-a spune.

Și ce oftezi tu, suflete, -ntristat?
Căci năzuiesc atât spre Domnul Vieții
Ca și un cerb de ziuă însetat
Ce-ntreg se trece-n zorii dimineții.

Nădăjduiește, suflete, -n Isus
Doar El ne este ploaia-n însetare,
Ori nu simți cum ne înălțăm în sus
Pe-aripi și în cuvinte zburătoare? !