URCA IN ARCA SALVARII

Pământul zdrobit de milenare dureri, plânge,
Deșertul îi roade verdeața şi-ncet, ajunge
Pustiit de cei, ce i-a hrănit cu rodul lui bogat,
Dezlănțuind mânia Eternului Împărat.
Fărădelegea omului din vremi apuse, creşte.
De Arca Lui Noe cine-și mai amintește?
Când Dumnezeu, a pedepsit omenirea,
Pentru că omul s-a însoțit cu nelegiuirea.

Ticăloșia văzând cu ochii, se tot umflă,
Credinţa sufocată, abia de mai răsuflă.
Răi fură oamenii pedepsiți prin potop,
Dar omul azi la rău e cel dintâi în top.
Bogații adună nesătui, avere peste avere,
Cu cât au mai mult, inima lor mai mult cere.
Avarii adună averi pe averi dar n-au destul,
Îi mână din spate un duh obraznic, nesătul.

Împovărează cu dări peste dări pe cel sărac,
Şi-şi arogă înţelepciune, în tot ceea ce fac...
Săracii flămânzi, cerșesc coji uscate, amare.
În loc să muncească, se calcă-n picioare.
A omului gândire şi visele de măriri,
Prevestesc pierzarea întregii omeniri.
S-arată tot mai des semnele Apocalipsei,
E mult mai aproape iminența pedepsei.

Gay, lesbiene îşi cer drepturi familiale.
Fac parada desfrâului, pe-a josniciei cale.
Ce lasă toate porţile larg deschise răului,
Sodoma şi Gomora, cetățile desfrâului,
În marea lume a, aşa zise-i epoci moderne,
Ar fi invizibile-n faţa bravadei mondene.
Nelegiuirile de azi dau nesăbuită măsură,
În numele unei libertăți, dezlănțuie ură.

Când hotărâse să nimicească pământul,
Lui Noe, îi plănuise o salvare, Domnul.
Îl găsise credincios, pe el, dup-a Sa voie,
Așa primi milă atunci, neprihănitul Noe.
Credinţa Lui în Domnul, îi crescuse.
Și construi arca, după cum i se spuse.
Mulți râseră de a lui Noe credință,
Până-n acea zi, de cumplită sentință.

Adunase în arcă tot ce Domnul a vrut,
Sub puhoiul de apă, să nu fie pierdut.
Urcară rând pe rând perechi, perechi,
Viețuitoarele mai noi și mai vechi.
Ascultătoare s-au așezat în tăcere,
Să împlinească a Domnului vrere.
Șuvoaiele de apă, înghițeau ca o fiară,
Înecară tot, ce rămase din arcă afară.

Azi omul cu o răzvrătire demențială,
Uită de acel potop, de ploaia torențială.
Mândria născută din păcătoasă fire,
Respinge adevărul sub amară cârtire.
Nu-i prinsă de teama ploilor catastrofale,
Nu pricepe că nenorocirile vin în rafale,
Și urgia focului, pârjol dezastruos.
Anunță iminenta pedeapsă a celui păcătos.

Dar omenirea în al păcatului amorţire,
Nu vede semnele apocaliptice, de trezire.
Trăim vremi profetice, fără pic de ruşine.
Oamenii tot mai goi, sunt plini de sine.
Fără remușcări, păcatele curg în șuvoi
Puțini acei ce gândesc la urgiile de-apoi,
De care Apocalipsa însăși ne spune.
Nimeni nu ia aminte la sfaturile bune.

Deși Dumnezeu oferise o mare salvare,
Prin Isus Hristos, dăruind omului scăpare,
Jertfind pentru om, pe Fiul Său Prea Iubit
Pe cruce, ca să-l lege de-al cerului infinit.
Omul stă în fărădelege, robit de păcat!
Respinge neprihănirea ce-n har i s-a dat.
Umblă dus de valul ispitelor viclene,
Face tot ce vrea și de nimic nu se teme.

De-ar şti valoarea ce-o are arca lui Noe,
Ascultător ar face, a Domnului voie.
Ar urma calea vieții, ca să fie salvat,
Dar ochii și urechile i-au înghețat.
Ferice de inima deschisă la Cuvânt,
Care se botează în sfânt legământ,
Primind iertarea la crucea mântuirii,
Ce-i creşte iubirea-n credinţa sfințirii.

Ferice de cel cu inima în sfântă teamă,
Gata-n ascultare, când Domnul îl cheamă.
Care aşteaptă cu sfințire-n credinţă, răpirea.
Urmând cu stoicism ca țel, nemurirea.
Voi pământeni ce jinduiți după fericire,
Veniți să fiţi născuți din nou, din iubire,
Să strălucim ca o flacără vie, curată
Pentru Împărăţia ce demult ne aşteaptă.

Grăbiți până mai e har, până se mai poate,
Până Domnul, din groapă mai scoate,
Pe cei ce se pleacă pe genunchi, căiți.
Și doresc să fie socotiți neprihăniți.
Când se va deschide a cerului stăvilar,
Căința va fi prea târziu, va fi în zadar.
Mânia fi-va gata să vatăme pământul.
Timpul harului îşi va urma sfârșitul.

Munții şi ostroavele se vor risipi în vânt.
Chiar stelele de pe cer vor cădea pe pământ.
Iar cerul se va strânge ca şi un sul de carte.
Unde te vei piti de mânia de care ai parte?
Ce mai poţi face în ziua mâniei Domnului?
Cât mai răsare soarele pe bolta cerului,
Caută Salvatorul, pe care l-ai Crucificat.
Nu te poţi ascunde de Faţa Celui Prea Înalt!

El Te cheamă, vino dă-i astăzi un răspuns.
Urmează Mielul, de păcatul nostru străpuns.
Unii te-or batjocori, aruncând cu ocară.
Dar Isus să ne salveze, a fost gata să moară.
Ferice de urci prin cruce în arca salvării,
Ferice de Îl urmezi în harul îndurării,
De asculți glasul Sfânt, Acelui ce te chemă,
De, la ascultare tu dai grabnic seamă.

Soneria în ceasul vieţii bate deșteptarea,
Aprinzând la altarul sfințirii închinarea.
Închinătorii adevărați, pe altar, se roagă,
În duh și adevăr, zi de zi, ziua întreagă.
Prin credinţă, poţi vedea ziua care vine,
Arca vieții plutește înspre zările senine,
Fii în smerenie gata, îmbrăcă haina regală.
Pe valul căinței spre Cetatea Imperială.

Amin!